Pe un colţ de ziar stă scris, pentru ultima oară, Eleonora V. Popa. Sau Nora Popa. Aşa-i cum îi spuneam noi, ucenicii în ale slovelor. Colţoasă pe dinafară, ascundea o tandreţe pe care cu greu o arăta lumii. Avea acel simţ de a ”mirosi” ştirea, dar şi oamenii. Mie, mi-a citit foamea de presă şi nu a stat pe gânduri ca să mă înveţe ce înseamnă cu adevărat această meserie. M-a aruncat direct în luptă, abrupt, fără menajamente. Am înţeles, apoi, că era metoda sa de a te căli. Dar asta nu însemna că, atunci când simţea că ai dreptate, nu era prima care sărea să te apere. Dacă avea un lucru special Nora Popa, acela era că nu încerca să-şi taie aripile.

Vestea că Nora a închis ediţia vieţii a venit la fel de brusc cum rotativa s-a oprit de atâtea ori când aştepta , în subsolul Renaşterii bănăţene, să apară următorul ziar. Prea puţini dintre cei pe care i-a învăţat tainele jurnalisticii au fost, astăzi, ca să-i spună adio. Ca de fiecare dată, Nora Popa  a plecat, discret,  să scrie, acolo sus,împreună cu îngerii reportajul despre povestea nespusă a unui ziarist.

Citeşte alte ştiri despre:
deces, eleonora v.popa, ingeri