Campanie PRESSALERT.RO FEMEI ÎN LUMEA BĂRBAȚILOR Doamna care a supus timpul

Unde se află singurul loc în care timpul poate fi controlat, manipulat, întors sau chiar oprit? Cei pasionați de micuțele mecanisme pulsânde, purtate la încheietură, vor recunoaște din prima: atelierul unui ceasornicar. Stăpâni pe măsura timpului, înconjurați de muzica tic-tacului, ceasornicarii sunt probabil cei mai puțin grăbiți oameni. Pentru că știu că, mai mult decât bani, timpul înseamnă putere. Acest lucru l-au înțeles elevețienii, care încă din secolul XVI au realizat primele manufacturi de ceasuri. Înainte să devină accesorii-bijuterii, ceasurile îndeplineau doar funcții utile, fiind arborate pe edificii importante din orașe. În actele magistraturii germane din Timişoara este menţionat, la 1735, maistrul Klein, care avea sarcina de a supraveghea şi îngriji noul ceas al oraşului. De-a lungul secolului al XVIII-lea sunt menţionaţi mai mulţi ceasornicari, care, la fel ca aurarii, locuiau în cel mai select cartier al oraşului – Cetate.

Până în cea de-a doua jumătate a secolului trecut a fost un meşteşug practicat doar de bărbaţi, de cele mai multe ori bijutieri deopotrivă. Abia în ultimele decenii ale secolului trecut, când activitatea meşteşugarilor a devenit în bună parte controlată de stat, au început şi fetele să aibă acces la deprinderea meseriei de ceasornicar.

Erika Latkulik lucrează într-un atelier de ceasornicărie în zona pieţei Traian de aproape 30 de ani, după ce s-a specializat la şcoala UCECOM din Arad, la care veneau tineri din întreaga ţară pentru a învăța acest meşteşug. Timp de un an şi jumătate a învăţat multă teorie – tehnologie şi mecanică fină – dar a făcut şi practică la fabrica de ceasuri din Arad, învăţând cum se montează ceasurile, şi chiar în atelierul în care lucrează acum, unde s-a angajat de îndată ce a absolvit şcoala. Ceasurile i-au stârnit curiozitatea încă din copilărie. „Bunicul meu din partea mamei era meseriaş la Cruceni şi făcea de toate în sat, printre altele repara şi ceasuri. Vedeam o mulţime de ceasuri la el, mi-au stârnit curiozitatea, le demontam şi făceam titireze din roţi”, își amintește Erika Latkulik. Ar fi vrut să devină bijutier, dar cum în anul în care trebuia să se înscrie la cursuri nu exista clasă pentru această specializare, s-a hotărât să devină ceasornicar.

Mecanisme vii

În cei aproape 30 de ani de când lucrează în acelaşi atelier al cooperaţiei, i-au trecut prin mână mii de ceasuri şi îi calcă pragul clienţi care au auzit că „este o meşteriţă bună în Traian”.

A reparat tot felul de ceasuri, de mână sau de perete, ceasuri de buzunar sau decorative, de şemineu, tahometre, ceasuri de şalupe, a „diagnosticat” ceasuri din turnul bisericilor, a avut de-a face cu ceasuri care aveau mecanisme din cele mai primitive până la altele mai complicate, dar fascinante, care ticăie neobosit, sau la cele cu baterii sau acumulatori. Multe modele nici nu existau atunci când învăţa la şcoală tainele ceasornicăriei aşa încât, în bună măsură, a fost un autodidact în cariera sa. „Principiul după care m-am ghidat a fost că tot un om le-a făcut, cineva le-a construit, şi atunci poate fi şi demontat şi reparat”.

A citit multe despre istoria ceasurilor, a primit cărţi din Germania, şi-a cumpărat reviste de specialitate străine, cu ultimele noutăţi în domeniu, când încă nici nu apăruseră în România. „Am văzut într-o revistă şi un model de ceas care costă vreo 40.000 euro şi care nu se uzează niciodată, dar aşa ceva nici n-ar ajunge vreodată la reparat în piaţa Traian”, spune, cu modestie şi onestitate, Erika Latkulik, adăugând, totuşi, că cel mai valoros ceas pe care l-a meşterit a fost un Rolex cu carcasă de aur şi cu briliante încrustate, cu un cadran lucrat manual. „Fusese băgat în apă, era cu cheia ruptă. Am reuşit să-l repar, mecanismul e acelaşi”.

Indiferent de complexitatea ceasului sau de defecţiunea lui, uneltele de lucru sunt cele tradiţionale: lupa, cheia de deschis ceasul, diferite pensete, mai multe tipuri de cleşte, mandrine, bisturiu – cu care poate fi reparat orice ceas, de la cel mai simplu până la cele mai moderne, automate, cu diverse funcţii – „o adevărată uzină”. După experienţa atâtor ani de muncă, „doctorul” ceasurilor din piaţa Traian poate spune, fără greş, că „cel mai greu de reparat sunt ceasurile în care umblă clienţii ori îl duc la cineva care îl «şuştereşte». Mai uşor repari un ceas uzat sau ruginit decât unul la care a umblat cineva care nu se pricepe”, pentru că meseria este una de mare precizie şi fineţe, indiferent dacă ceasurile trebuie doar reglate sau curăţate. De aceea munca este migăloasă, nu pot fi reparate mai mult de două-trei ceasuri într-o zi de muncă, uneori doar pentru un singur ceas sunt necesare mai multe zile.

Meserie pe cale de dispariție

În anii ’80, când era debutantă în meserie, o mare problemă era procurarea pieselor. Unele se mai aduceau prin cooperativă, dar sursa de bază era ultimul din vechii ceasornicari ai oraşului, bătrânul evreu Bach, cunoscut de toţi timişorenii, care avea un mic atelier în Iosefin. „El era mai mult bijutier, multe ceasuri pe care le prelua el le reparam noi, iar el făcea rost de piese”, îşi aminteşte mult mai tânăra sa colegă de breaslă.

Meseria de ceasornicar are însă un viitor incert. Tinerii nu mai sunt interesaţi să o înveţe, mai ales că, din punct de vedere financiar, „nu faci o avere”, nici clienţii nu mai sunt atât de mulţi, ceasurile de unică folosinţă având destul de mare căutare pe piaţă. „Când m-am angajat, eram 11 ceasornicari şi lucram în două ture. Mulţi din colegii mei au renunţat pentru activităţi mai profitabile. Eu m-am obişnuit însă cu meseria asta, o îndrăgesc, altfel nu aş mai sta, aş avea şi alte posibilităţi să-mi câştig existenţa”.