Adrian Voichițescu, creatorul Festivalului IRAF: “La Cluj se întâmplă mult mai multe...

Adrian Voichițescu, creatorul Festivalului IRAF: “La Cluj se întâmplă mult mai multe evenimente. Timișoara stă pe loc”

0
DISTRIBUIȚI

voichitescu1

Adrian Voichiţescu este un personaj cunoscut în mediul artistic din ţara noastră. Atât pentru acţiunile sale ca fost vicepreşedinte al O.S.U.T., pentru celebra grevă a foamei din faţa Teatrului Naţional în care a fost sprijinit chiar şi de Ada Milea, pentru creearea festivalului IRAF sau pentru activitatea sa în cadrul BuBu Bookinghouse and Events.

Născut în 1980 la Târgu Lăpuş în Maramureş, „Voichi“ – cum îi spun prietenii – a avut ideea de a face festivalul IRAF după ce a văzut o ştire la televizor. „Eram student la teatru,  în anul doi de facultate, ziceam poezii pe palier, şi nişte băieţi organizau o grevă. M-au întrebat dacă vreau să vin cu portavocea, iar a doua zi dimineaţa mi-au dat un tricou şi o portavoce. Aşa am intrat în O.S.U.T., unde am ajuns vicepreşedinte. Mai apoi m-am ocupat de secţiunea de teatru a Studentfest-ului. Am plecat din teatru după celebra grevă a foamei, iar într-o seară  am văzut o ştire cum că un ţigan a furat trei ouă. Mi-am deschis laptopul şi brusc, am avut o revelaţie, urma să fac un festival dedicat“, spune artistul care a mai adăugat faptul că s-a pregătit intens timp de un an până la derularea primei ediţii a festivalului.

International Romani Art Festival (IRAF) este unul dintre cele mai mari şi mai complexe festivaluri de artă roma din lume, îmbinând reprezentanţi ai tuturor formelor artistice şi de meşteşug (de la muzică, dans, teatru, film, fotografie, lansări de carte până la moda, reprezentaţii stradale şi activităţi în cadrul penitenciarului). De-a lungul anilor, festivalul a adus peste 800 de artişti şi artizani romi sau de inspiraţie romă din întreaga lume, iar printre cei care au cântat în cadrul celor şase ediţii s-au numărat Boban Markovic, Balkan Beat Box, Paco Pena Flamenco Company, Mitsoura, Taraf de Haidouks, Dubioza Kolektiv, DJ Click, KAL, Dunkelbunt, Nadara, Antwerp Gypsy Ska Orkestra sau Lulo Reinhardt.

De ce a plecat din Timişoara?

Interesant este că în copilărie, în Maramureş, „Voichi“ nu era tocmai prieten cu cei cărora mai târziu le-a organizat un festival dedicat. „Când eram mic, la Maramureş, îi băteam pe ţigani şi mă simţeam împlinit. Veneau la bloc şi făceam bătăi. Cu bulgări de zăpadă, băgam pietre în bulgări şi aşa mai departe“, îşi aminteşte el. După patru ediţii de succes la Timişoara, IRAF-ul s-a mutat la Cluj şi mai apoi la Bucureşti, unde anul trecut a avut loc cea de-a şasea ediţie. „De ce am plecat din Timişoara? Păi simţeam că publicul nu mai urca, era acelaşi număr de spectatori. Trebuia să urc, plus că era şi un test dacă pot să rezist pe piaţă. La Cluj am avut o situaţie prost înţeleasă, în urma căreia  am primit interdicţie de a mai face evenimente acolo. Nu am luat un ban privat, până la ediţia de anul trecut din Bucureşti, acolo am avut primul sponsor. A fost greu. Pe de o parte românii îmi ziceau «Bă, ăsta a luat-o razna», iar ţiganii «ce-i trebuie lui ăsta». Dar eu am crezut în această idee şi ştiam că e un festival cu bătaie lungă“, spune el.

Pe plan personal, povestea IRAF-ului i-a adus lui Adrian Voichiţescu un infarct şi un preinfarct, dar şi o serie de satisfacţii. Graţie feedback-ului primit mai ales din exterior, IRAF a fost premiat în cadrul Galei Fundaţiei ERSTE pentru Integrare Socială 2011, numărându-se printre cele 36 de proiecte europene de impact major selectate din peste 1.800 de aplicanţi. Posterele IRAF au fost expuse timp de două săptămâni la parlamentul vienez în cadrul unui eveniment cultural major al oraşului, imaginea festivalului fiind aleasă de organizatori printre exemplele de „cea mai bună practică” în ceea ce priveşte iniţiativele care vizează cultura romă din întreaga Europă. În Februarie 2011, IRAF a fost unul dintre cele patru festivaluri de artă romă de pe continent invitate la primul Seminar European de Cultură Roma organizat în Spania.

Mulţi muzicieni români spun că sunt nebun”

Actualmente sub umbrela BuBu Bookinghouse and Events se află 21 de artişti din întreaga lume, pentru care face booking şi management.


În luna aprilie a acestui an, prin intermediul lor, în cadrul Universităţii Harvard – SUA – Cambridge, Massachusetts,  a avut loc un concert cu Lulo Reinhardt, în cadrul primului eveniment roma din istoria acestei instituţii de prestigiu. „Lucrez cu mai multe trupe, 21 la număr. Pe plan naţional, colaborez cu Luna Amară, suntem în discuţii cu Urma pentru concertele lor din exterior şi din România, îi mai avem pe RomaFest. Celelalte nume sunt din afara ţării“, spune el. Una din problemele cele mai stringente atunci când vine vorba de colaborarea cu trupele româneşti este faptul că de multe ori acestea nu reuşesc să se comporte profesionist. „Se întârzie la repetiţii. Dacă le pun un contract cu 20 de pagini pe care să-l semneze cu noi, mulţi muzicieni zic că sunt nebun, că lucrez în altă ţară. Dar nu-i aşa, e ceva cât se poate de profi. Sunt stipulate acolo o serie de clauze. Printre care şi cele care spun că nu ai voie să răceşti înaintea unui concert. Sau să vii beat la concert, sau multe din astea. Nu pot construi o imagine cu multe trupe din ţară. Colaborarea e mai bună cu artiştii de dincolo fiindcă totul merge pe respect. De exemplu, vin cei de la Dubioza Kolektiv, cea mai profi trupă pe care o cunosc. Ei vin la lucru, sunt deschişi. Le-am dat mail cu Salvaţi Roşia Montană, am zis că ar fi foarte ok să susţinem mişcarea. Au studiat mailul, au fost de acord, n-au comentat că ei nu fac politică. Nu sunt comentarii, totul merge ca pe roate“, spune Voichi.

Despre promoteri

Vizavi de sprijinirea valorilor locale, artistul crede că nu se fac destule în această direcţie, spre deosebire de Cluj, unde lucrurile stau altfel. „Mă doare faptul că nu avem grijă de oamenii noştri. Timişoara are patru promoteri locali, e vorba de Marius Giura, Norbert Tako, Florin Unguraş (UFO) şi Răzvan Dumitru. Trebuie să avem grijă de oamenii ăştia. Noi suntem o specie rară. Categoric, la Cluj se întâmplă mult mai multe evenimente decât la Timişoara. Ei l-au avut pe tata Funar, iar în ultimii ani au avut un premier care a pompat bani în oraş, ceea ce a făcut ca să nu se simtă aşa tare criza. Ei au fost ţinuţi în spate. Eu zic că Timişoara stă pe loc“, spune el.

Un alt aspect „ciudat“ care face ca industria muzicală românească să aibă parte de sincope este faptul că managementul trupelor din ţara noastră funcţionează după reguli haotice. „De ce se întâmplă asta? Păi pentru că ne e foame şi n-avem management. Afară se lucrează cât se poate de transparent, există un procent între 10 şi 20 la sută pentru aşa ceva. Se plătesc taxe, se negociează cu cărţile pe faţă. Am fost sunat de organizatori de concerte din Polonia care mi-au cerut trupe româneşti. Am cerut preţuri de la managerii trupelor româneşti, am primit avioane. De exemplu, dacă trupa X cântă în România pentru 1.000 de euro, pentru un concert în afara graniţei cere 2.000 de euro. Drept urmare, n-am trimis pe nimeni. În meseria asta trebuie să fii corect, iar eu de când am intrat în branşă, de la momentul când am lucrat cu Dubioza Kolektiv, am crescut şi am învăţat multe. Prima regulă este că aici n-avem prieteni, avem reguli. Se poate trăi bine din aşa ceva, dar nu e cazul meu“, spune el. Fiindcă partenerii străini îi tot cereau o trupă românească de balcan  music, Voichi a pus bazele unei trupe numite Popa Sapka. O poveste cu suişuri şi coborâşuri, care s-a stins pe parcurs. „Pe scurt, vroiam o trupă, mi se cerea de afară o formaţie de balcan music. Şi cum nu exista nicio trupă, dealtfel nici acum nu există, am creeat această trupă, Popa Sapka. Aveam IRAF-ul, intrasem deja pe booking cu Dubioza Kolektiv, am învăţat cum se fac lucrurile, am furat meserie de la alţii. Trupa n-a funcţionat din cauza solistului ei, s-a rupt în două. Ne-am trezit că băiatul acesta (n.n. – Dima Bodarev, solistul Popa Sapka) îşi înregistreze munca la UCMR – ADA. Nu l-am mai dat în judecată“, spune el.

Peste cinci ani, „Voichi“ se vede făcând un festival de amploare, la el acasă în Maramureş. Spune că nu are regrete, căci întotdeauna a reuşit să facă ceea ce îi place. „Am o sumedenie de idei. Puteam să fac altceva şi să fiu cu bani mulţi, dar am făcut ce-mi place. E drept, în ultima vreme s-au mai schimbat lucruri şi mentalităţi. Mie mi-e mai OK să văd că rămâne ceva după mine, nu doar un palat, o casă sau un vapor, sau trei copii care mă văd odată la două săptămâni. Fac ceea ce-mi place“.

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Introdu rezultatul corect * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.