Puțini sunt cei care își mai amintesc anii în care Europa era devorată de pasiunile naționaliste, care au dat naștere la acțiuni pline de ură. Vecinii se ridicau împotriova vecinilor cu arma, doar pentru că unii făceau parte dintr-o etnie. Holocaustul a rămas astăzi subiect de documentare, de studiu sau coșmar pentru cei care au trăit acele zile.
Timișoreanul Andrei Gidali se numără printre evreii care au avut noroc să se nască la câţiva zeci de kilometri de „Transilvania de Nord”, zonă pe care România a fost forţată să o cedeze Ungariei în urma Dictatului de la Viena din 30 august 1940. Miile de evrei din această zonă au avut o singură soartă – moartea, iar cei din România au fost aspru pedepsiţi. Indiferent de profesia pe care o aveau, toţi evreii din România au fost nevoiţi să îşi dea demisia de la locul de muncă şi puşi la muncă forţată.
Andrei Gidali este din Deva, judeţul Hunedoara, şi avea doar doisprezece ani când a simţit urmările legislaţiei care prevedea eliminarea evreilor din societate. Bărbatul de 85 de ani îşi aminteşte ca şi cum ar fi fost ieri momentul în care se afla la şcoală „şi o profesoară a început să strige catalogul, a văzut că sunt evreu, mi-a spus să plec acasă şi să nu mă mai întorc. Tot în anul 1940, tatăl meu, care era şef de unitate la o fabrică în care se produceau maşini de cusut, a fost forţat să îşi dea demisia şi trimis la muncă forţată la zeci de kilometri depărtare de casă, la drumuri şi poduri”.
Din acel moment, băiatul a trebuit să se maturizeze forţat pentru că de el depindeau soarta mamei şi surorii lui. La muncă forţată a fost supus şi Andrei. Dimineaţa, la ora 05.00 era nevoit ca împreună cu alţi băieţi de vârsta lui să măture străzile Devei, să adune frunzele căzute pe jos, toamna, sau să adune zăpada şi să spargă gheaţa, iarna. „Nu primeam niciun ban pentru această muncă, nimeni nu te întreba dacă ai ce să mănânci. La doisprezece ani am fost aruncat din şcoală în stradă, băieţii evrei care aveau peste 16 ani au fost trimişi la muncă forţată la drumuri şi căi ferate, cei care eram mai mici, aveam alte activităţi. În toată acea perioadă am fost batjocoriţi”, îşi aminteşte Andrei Gidali clipele grele prin care a trecut în copilărie.
După ce porțile școlii s-au închis, Andrei a rămas și fără prietenii români.
Aceştia erau instruiţi să nu mai vorbească cu Andrei sau în cazul în care o făceau, să îl jignească. După ce programul de muncă forţată se termina, băiatul, împreună cu alt evreu de vârsta lui, erau nevoiţi să îşi petreacă alte ore muncind, în pădure, clandestin, unde cărau lemne, dar de data aceasta primeau şi nişte bănuţi cu care reuşeau să îşi întreţină familiile. Evreul îşi aminteşte că erau zile în care nu aveau ce să pună pe masă, iar în zilele în care aveau mărunțiș în buzunare, abia puteau să-și cumpere de mâncare. Andrei Gidali ne povesteşte că „evreii nu aveau voie să meargă la piaţă de dimineaţă, când piaţa era bine aprovizionată, ci doar în anumite zile, la anumite ore. Seara nu aveam voie să circulăm pe stradă şi nici să părăsim localitatea”.
Scapă de teroare
Totuşi, băiatul a realizat că este important să îşi termine studiile şi profită de faptul că nişte rude locuiau la Timişoara, unde se afla şi un liceu evreiesc, şi fuge acolo ca să îşi dea examenele. Timp de trei ani, Andrei a fost nevoit să îşi întreţină familia, să înveţe acasă şi trimis la muncă forţată, dar a fost optimist că, în final, totul va fi bine. După 23 august 1944, când România întoarce armele împotriva fostului aliat, Germania, şi se alătură Naţiunilor Unite, situaţia evreilor de la noi din ţară se schimbă spre bine. Tatăl lui Andrei se reîntoarce acasă şi la scurt timp iese la pensie, iar băiatului îi sunt recunoscuţi cei trei ani de liceu pe care i-a făcut la Timişoara. Imediat după ce şi-a terminat studiile, s-a angajat ca funcţionar la o fabrică din Deva, iar din anul 1968, Andrei Gidali s-a mutat la Timişoara pentru că sora lui era măritată aici.
„Mătuşa mea era să moară de trei ori la Auschwitz”
Părinţii lui Andrei Gidali s-au născut într-un sat din Transilvania de Nord, însă s-au mutat în chirie la Deva. Au lăsat în urma lor fraţi, unchi şi verişori, care în timpul celui de-al Doilea Război Mondial au fost deportaţi în lagărul de exterminare de la Auschwitz. Bărbatul ne povesteşte că după această perioadă, doar doi membri ai familie s-au mai întors din lagăr, un unchi şi o verişoară. „Când s-a întors verişoara mea acasă, nu am mai recunoscut-o, avea doar 30 de kilograme. Ne-a povestit că era să moară de trei ori la Auschwitz: prima dată a furat o felie de pâine şi au închis-o într-o carceră în care trebuia să stea doar culcată pentru că era înconjurată de cabluri de înaltă tensiune şi s-ar fi curentat dacă făcea o singură mişcare. A doua oară au fost aruncate cadavre peste ea, din camera de gazare şi a avut noroc că picura apă pe faţa ei de la un robinet, iar a treia oară, imediat după ce s-a terminat războiul, era să moară după ce un pod a explodat”, își amintește Andrei Gidali.
Pentru toate suferinţele la care a fost supus, bărbatul primeşte de câţiva ani un supliment la pensie. Andrei Gidali îi este recunoscător lui Dumnezeu că a scăpat cu viaţă şi în sufletul lui i-a iertat pe cei care i-au chinuit, însă „nu trebuie să uităm toate aceste lucruri rele, ca să nu se mai întâmple niciodată”.
