Campanie PRESSALERT.RO ÎNVINGĂTORII Femeia care s-a întors din infern

Campanie PRESSALERT.RO ÎNVINGĂTORII Femeia care s-a întors din infern

1
DISTRIBUIȚI

detinut politic

E o femeie mărunţică, fragilă, cu trăsături fine şi distinse şi chipul senin, pe care s-a întipărit împăcarea cu viaţa, fără să trădeze nimic din suferinţele de care a avut parte. Maria Danciu s-a născut în 1939, la Alexandria, într-o familie de ţărani cu cinci copii, nu prea înstăriţi, dar foarte muncitori, care, cu multă muncă, au reuşit să aibă o gospodărie bine înjghebată. Asta până când au venit comuniştii la putere şi un slujbaş al noului regim i-a denunţat că mai vând produse din gospodărie pe la Bucureşti. Maria era elevă, dar nici copiii nu erau indiferenţi la ceea ce se întâmpla în jurul lor şi discutau, fără să realizeze întreaga grozăvie a celor ce aveau să urmeze.

Subiectele nu lipseau: colectivizarea era în toi, oamenii furioşi, înjurau regimul şi trăgeau zăvoarele când noile autorităţi veneau să strângă cotele. La şcoală li se spunea să-şi convingă părinţii să intre în colectiv, dar reacţia copiilor nu a fost nici pe departe cea dorită de regim. „Când a murit Stalin, ne-a scos în curtea şcolii să suferim, dar noi chicoteam”, îşi aminteşte Maria Danciu, cu un zâmbet poznaş fluturându-i după atâţia ani pe chip. A izbucnit apoi revoluţia din Ungaria, Maria Danciu şi prietenii ei făcuseră un cenaclu literar şi discuţiile pe care le purtau erau tot mai ostile regimului.

 Manifestul și scrisoarea

În 1958, când era în clasa a X-a, au hotărât să facă un manifest, prin care îndemnau oamenii să nu se înscrie în colectiv. „Eu am făcut ciorna şi o colegă de clasă, care era prietena mea, a scris-o”, povesteşte Maria, depănând firul amintirilor. Un an mai târziu, când se pregătea pentru bacalaureat, un prieten din grupul lor i-a adus o scrisoare. „El mai făcea parte dintr-o organizaţie, în care erau numai băieţi. Unul din ei fusese arestat şi m-a rugat să pun scrisoarea aceea la poştă dacă văd că nu mai apare. Era pentru un alt prieten, pe care voia să-l prevină”. N-a mai apucat. Într-o  noapte, viaţa ei a luat o întorsătură brutală şi au urmat ani de coşmar. „Au venit cei de la Securitate, nişte haidamaci, şi mi-au cerut scrisoarea. N-am vrut să le-o dau, am negat că aş avea vreo scrisoare, dar au început să caute printre cărţi şi au găsit-o. Au luat scrisoarea şi pe mine, în uniformă şcolară. Era în 25 iunie 1959. În noaptea aceea m-au dus la Securitatea din Alexandria, iar a doua zi m-au trimis la Bucureşti, în Rahovei”. Aveau să urmeze anii care i-au frânt visele.

 Trei ani, trei luni și nouă zile

După un proces care a durat două zile, a primit o condamnare de patru ani pentru „uneltire împotriva ordinii sociale”, fiind acuzată că ar fi fost legătura din exterior a „organizaţiei contrarevoluţionare” a băieţilor. Probele incriminatorii erau manifestul şi scrisoarea, la care s-au adăugat martorii acuzării: prietena ei şi încă doi băieţi din grup. A petrecut în puşcăriile de la Jilava, Miercurea Ciuc şi Gai trei ani, trei luni şi nouă zile.

Prima iarnă a îndurat-o la Jilava, într-o cameră de 3 x 4, neîncălzită, cu 14 paturi suprapuse, aşezate pe două rânduri, iar într-un colţ era tineta şi un hârdău cu apă pentru băut şi spălat. „La ora cinci dimineaţa era scularea, apoi goleam tineta şi hârdăul cu apă şi aduceam altul. Căldură nu aveam, dar am stat şi câte două în pat şi noaptea ne mai încălzeam una de la alta. Paturile erau de fier, cu saltele de paie, un fel de perne – nişte jafuri – şi nişte pături jegoase, aceleaşi iarna şi vara. Dimineaţa primeam un turtoi de mălai, nu prea mare, care trebuia să ne ajungă toată ziua, un pătrăţel de marmeladă şi un aşa-zis ceai, o zeamă colorată, abia îndulcită. La prânz arpacaş, şi atunci când erau şi câteva bucăţele de burtă era cea mai mare fericire, alteori ciorbă de varză, uneori cu o jumară sau un zgârci, cartofi, fasole boabe, în gamele de vreo 3-400 de grame”.Sunt clişee care n-au putut fi şterse din memorie, e amintirea zilelor petrecute într-o carceră fără nicio legătură cu lumea exterioară, în care singura alinare era compania unor doamne de bună condiţie şi Dumnezeu. La Jilava le-a cunoscut pe maica Patricia şi pe măicuţa Sofia, care au ajutat-o să facă faţă acelor zile cumplite. „Măicuţa Sofia era greco-catolică, era micuţă, blajină, ea m-a învăţat să spun rugăciunea «Născătoare de Dumnezeu», cum o spun catolicii, să fiu răbdătoare şi să nu sufăr prea mult pentru ce mi se întâmpla.


În timpul zilei nu aveam voie să stăm pe pat, mă plimbam toată ziua în spaţiul strâmt din celulă şi spuneam rugăciunea. M-a ajutat,iar acum, în fiecare seară, sau când sunt la ananghie, retrăiesc acele clipe, am în minte imaginea paşilor mei prin celulă şi mă rog să mă ajute aşa cum a făcut-o şi atunci”.

Carte poștală din infern

Au urmat însă zile şi mai grele, în închisoarea de la Miercurea-Ciuc. „Stăteam într-o cameră mai mare, în care eram vreo 60-70 de deţinute. În iarnă ne-au ales pe câteva să mergem să spălăm rufele închisorii. În spălătorie erau nişte jgheaburi mari, într-o încăpere plină cu aburi, hainele trebuiau dezinfectate în apă cu clor, era un chin, aveam veşnic răni pe mâini, noaptea nu puteam dormi de usturime. Mai chinuitor decât orice suferinţă fizică era însă dorul de casă, de ai mei”.

În toamna anului 1961, când a ajuns la mănăstirea din cartierul arădean Gai, transformată în închisoare, a împletit coşuri din răchită, damigene şi alte obiecte. „Aveam normă şi dacă o realizam aveam dreptul să trimitem o carte poştală. Una pe lună. Norma era foarte greu de făcut, ni se umflau mâinile şi zvâcneau, dar tot nu reuşeam să o facem. Ne asociam câte două, să îndeplinim norma pe rând. Abia atunci, când am putut trimite prima carte poştală, au aflat părinţii mei despre mine că trăiesc”. Atunci a primit şi primele pachete, de cinci kilograme, dar numai când reuşea să îndeplinească norma. Tot la Gai a venit şi surpriza, după ce începuseră să circule fel de fel de zvonuri despre un decret de eliberare. „Începuseră să ne scoată, una câte una. Într-o zi m-au chemat şi pe mine. Nici nu aveam cu ce să mă îmbrac. Am stat în carantină două zile şi mi-am ajustat o fustă primită de la o preoteasă mai în vârstă”. După un drum lung şi obositor a ajuns acasă. „Era ca o minune, ai mei nu ştiau că vin. I-am găsit pe toţi, bunicul meu plângea, s-a strâns toată lumea de pe stradă”.

Viaţa şi împăcarea după ieşirea din închisoare

Singura şansă de a mai da bacalaureatul era în sesiunea din vara anului 1964. Dacă o rata, trebuia să repete ultima clasă de liceu. Erau şapte probe, n-a prea ştiut la fizică, dar cu ajutorul profesorilor, extrem de solidari cu ea, a reuşit să promoveze examenul. Mult mai greu a fost să găsească un loc de muncă. Nu avea dosar bun. N-a mai fost primită nici măcar la o şcoală postliceală, cei de la forţele de muncă au plimbat-o un an din întreprindere în întreprindere, pentru că nimeni nu voia să o ţină atunci când afla că făcuse puşcărie pentru „uneltiri” împotriva regimului, familia sărăcise după ce fusese obligată să se înscrie în colectiv, necazurile se ţineau lanţ.

În cele din urmă a reuşit să obţină o slujbă stabilă la IREB, unde a fost angajată ca electrician, dar a lucrat într-un birou, întocmind devize pentru instalaţii electrice. L-a cunoscut pe viitorul ei soţ şi au descoperit, de la bun început, că au în comun experienţe de viaţă comune: Ştefăniţă Danciu făcuse şi el 12 ani de puşcărie politică. S-au căsătorit un an mai târziu. „Voiam să mă mărit, să am copii, altceva nu mă mai simţeam în stare să fac”, mărturiseşte, nu fără regret, Maria Danciu. Soţul ei lucra pe şantier şi după mai mulţi ani de peregrinări prin ţară au ajuns, în 1983, la Timişoara, unde Ştefăniţă Danciu a lucrat la construirea CET Sud. Acum e văduvă, dar are două fete, cea mare inginer şi cea mică medic, şi o nepoţică, elevă la „Lenau”. Dar altfel şi-a visat viitorul în tinereţe. „Aş fi vrut să fac filologia, să fiu profesoară de română, poate şi de franceză, îmi plăceau amândouă. Totul ar fi fost altfel, poate n-ar fi trebuit să plec din locurile în care m-am născut, să le duc dorul, copiii mei puteau avea o soartă mai bună şi noi o altă viaţă. Am citit, m-am instruit singură, până la urmă am fost mulţumiţi cu ceea ce ne-a dat Dumnezeu”.

Privind în urmă, Maria Danciu mai destăinuie, cu mare regret: „Cel mai mult m-a marcat că lumea nu e aşa cum ar trebui, noi visăm prea mult că oamenii trebuie să fie buni, iertători, dar nu e aşa, probabil că aşa e făcută firea omenească. Şi mai regret că foştii mei colegi şi prieteni care au depus mărturie împotriva mea nu m-au căutat, deşi eu nu îi condamn. Încă îi iubesc pe oamenii aceia. N-am urât-o niciodată pe prietena mea, Jana, mă rugam atunci să n-o ia şi pe ea, mama ei era foarte bolnavă. N-am mai văzut-o niciodată de atunci, de la proces”. Sunt amintiri tocite de timp, dar niciodată uitate, care încă dor.

Maria Danciu trăieşte acum cu speranţa ca nepoţica ei să-i împlinească visele de tinereţe, căci e mare iubitoare de literatură şi olimpică la limba română. Pentru suferinţele pe care a fost silită să le îndure din partea unui regim nelegiuit, statul a fost mai puţin mărinimos: muncile grele pe care le-a făcut în anii de detenţie i s-au socotit doar ca vechime la pensie.

1 COMENTARIU

  1. Felicitări pentru articol! Aceşti oameni sunt adevărate exemple pentru toţi. Oameni de a căror existenţă mulţi nu am avut habar şi care prin traiul decent, rezervat şi-au dus crucea fără să ceară nimic nimănui. La cât mai multe astfel de articole.

LĂSAȚI UN MESAJ

Introdu rezultatul corect * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.