Timişoara a fost, încă din secolul al XIV-lea, o cetate importantă, reşedinţă a comiţilor de Timiş şi chiar reşedinţă regală pentru câţiva ani, iar în timpul stăpânirii otomane, centrul vilayetului de Timişoara, în care locuiau beilerbeii. Chiar dacă nu există informaţii despre măsurile luate pentru păstrarea curăţeniei oraşului, cu siguranţă acestea vor fi existat într-o oarecare măsură, la nivelul exigenţelor epocii, căci cetatea era însemnată şi avea oaspeţi de vază.
Începutul epocii moderne a oraşului, după cucerirea acestuia de către prinţul Eugeniu de Savoya, a însemnat şi o reconstrucţie a sa din temelii, pe baza unui regulament care prevedea şi dispoziţii foarte riguroase pentru păstrarea ordinii şi curăţeniei. Existau mai multe cartiere, fiecare cu o dezvoltare proprie, separate între ele de întinse terenuri virane. Treptat, străzile au fost pavate sau pietruite şi mulţi martori oculari povestesc că erau bine întreţinute. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, Timişoara era considerată una dintre cele mai frumoase şi ordonate cetăţi ale imperiului.
Toţi proprietarii de case trebuiau să dispună de mijloacele necesare pentru stingerea incendiilor, iar modul de depozitare a gunoiului menajer şi a materialelor provenite din demolări sau construcţii era foarte strict reglementat şi controlat.
Tămâie-n aer
Călătorii străini, cu foarte puţine excepţii, au lăudat Timişoara, pe care o considerau un loc foarte plăcut, un oraş frumos şi prietenos, cu străzi ordonate şi curate, chiar dacă au remarcat că aerul nu era prea sănătos din cauza mlaştinilor care-l înconjurau şi au considerat că una din principalele cauze ale insalubrităţii era proasta scurgere a instalaţiilor de spălat şi a canalelor cu apă.
Unii vizitatori ai oraşului au consemnat că aerul era mereu purificat cu tămâie sau oţet, iar alţii au notat că după târgurile săptămânale se făcea o curăţenie superficială, care lăsa foarte mult de dorit. În timpul unei lungi călătorii prin oraşele transilvănene, central-europene, italiene, elveţiene şi germane în căutarea unor şcoli cât mai bune pentru fiii săi, boierul muntean Dinicu Golescu avea să treacă în 1825 şi prin Timişoara, lăsând o scurtă descriere a acesteia în lucrarea sa „Însemnări a călătoriei mele”: „Temesvar… este un oraş mic în cetate, dar vrednic de descriere pentru frumuseţea caselor, uliţelor şi a curăţeniei. Căci toate casele sunt mai deopotrivă, iar nu printre cele mari sau mici de tot, care aduc urâciune la vedere… Numărul orăşanilor se urcă până la 10.000”.
Mirosurile din cetate
Dispoziţiile şi ordinele primăriei şi ale comandantului cetăţii pentru o bună gospodărire a oraşului erau tot mai numeroase pe măsură ce oraşul se extindea, au fost amenajate locuri pentru depozitarea gunoiului menajer şi pentru cel provenit din atelierele meşteşugăreşti.
Gunoiul menajer era adunat în nişte bidoane cu capac sau în găleţi, iar ulterior era colectat de căruţaşii care-l transportau la gropile amenajate în afara oraşului, dar curând, dezvoltarea oraşului a făcut ca acest sistem să devină tot mai puţin eficient. Proprietarii şi chiriaşii clădirilor erau obligaţi să strângă gunoiul din faţa fiecărei clădiri şi să-l transporte cu cărucioarele până la căruţele angajate de primărie pentru a-l transporta la gropile de gunoi. Multe gunoaie ajungeau însă în şanţul colector din jurul zidurilor cetăţii, iar când mirosurile emanate de acesta deveniseră insuportabile, la sfârşitul secolului al XIX-lea a fost acoperit cu bolţi de cărămidă pentru a limita efectele emanaţiilor.
La începutul secolului trecut, primăriei îi reveneau principalele atribuţii pentru a asigura curăţenia străzilor şi stropirea acestora, precum şi transportul gunoiului menajer, toate aceste activităţi fiind supravegheate de percepţia locală. O groapă de gunoi înfiinţată în această perioadă a costat 100.000 de coroane ungare, căruţele şi caii pentru transportul acestuia, încă 14.000 de coroane iar primăria a alocat anual câte 100.000 de coroane pentru curăţenia oraşului. Serviciul de salubritate avea nu mai puţin de 157 de angajaţi, care se ocupau de încasarea şi administrarea veniturilor, măturatul străzilor, transportul gunoiului, stropitul străzilor, descărcarea şi depozitarea gunoiului la groapă.
Regulament de colectare a gunoiului
În anul 1911, primăria a comasat toate serviciile municipale într-o singură întreprindere comunală.
Regulamentul de colectare şi transport a gunoiului menajer din oraş, aprobat de consiliul de conducere al primăriei, iar apoi de consilierul ministerial de resort, a fost tipărit şi afişat în mai multe locuri din oraş, pentru a fi cunoscut de toţi locuitorii acestuia. Exemplarul original era păstrat în arhiva regulamentelor de Geml Jozséf, pe atunci notar-şef, iar consilierii locali, poliţia orăşenească, perceptorii de impozite şi căpitănia orăşenească aveau câte o copie a acestuia.
Perceptorii de impozite aveau obligaţia să procure de urgenţă toate cele necesare pentru buna desfăşurare a serviciului şi să contracteze deţinătorii de căruţe, pentru ca, la intrarea în vigoare a regulamentului, această activitate să se poată desfăşura fără întrerupere. Fiecare imobil trebuia să posede o „ladă cu acoperământ”, în Cetate şi pe unele străzi de la periferie gunoiul trebuia strâns zilnic, iar căruţele oraşului aveau obligaţia de a transporta gunoiul provenit din locuinţe, birouri sau prăvălii, la interval de două zile. Resturile provenite din demolări, zăpada, gheaţa, noroiul, resturile vegetale din grădini sau gunoiul din grajd, precum şi resturile din prăvălii se colectau doar în baza unui anunţ prealabil şi după perceperea unei taxe speciale de transport. Cei care nu plăteau nici taxa prevăzută pentru gunoiul menajer erau obligaţi să îşi transporte singuri gunoiul dar trebuiau oricum să plătească o taxă pentru salubritate, de care erau scutite doar bisericile şi, cu aprobarea consiliului orăşenesc, edificiile militare şi de tezaur, al căror gunoi nu era efectuat de cărăuşii orăşeneşti.
Amenzi pentru nerespectarea regulilor
Locatarii colectau gunoiul într-o ladă acoperită pe care trebuiau să o ducă la căruţe atunci când acestea treceau pe stradă şi sunau din clopoţel şi să îl arunce în căruţe. După adoptarea acestui regulament, s-a decis ca toate gropile de gunoi existente pe raza oraşului să fie astupate, tot gunoiul urmând a fi transportat la depozitul amenajat de municipalitate. Încălcarea regulamentului se sancţiona cu amenzi de minim 50 de coroane, răspunderea pentru aplicarea acestora revenind şefului poliţiei sau municipalităţii. Potrivit regulamentului, se colectau de la 5.530 de case 15.000 mc de gunoi menajer. În a doua jumătate a anului, serviciul public s-a extins şi în afara cartierelor Cetate, Josefin, Elisabetin şi Fabric.
Un oraș curat
În urma greutăţilor pricinuite de războiul pentru reîntregire, veniturile oraşului s-au diminuat şi n-au mai putut acoperi cheltuielile de colectare, transport şi depozitare a gunoiului menajer, ceea ce a determinat consiliul comunal, în 1920, să mărească taxa pentru deşeuri, cu acordul ministerului de resort.
Greutăţi similare au existat şi în perioada crizei economice din anii 1929-1933 dar, în pofida acestora, Timişoara era considerată de vizitatori drept unul dintre cele mai curate oraşe ale României. Un articol al Legii sănătăţii votate în 1930 prevedea înfiinţarea unei comisii a salubrităţii şi igienei industriale pe lângă Ministerul Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale şi comisii similare s-au înfiinţat şi la nivel local. Articolele de lege care se refereau la salubritatea publică au stabilit principii, metode şi organisme pentru asigurarea sănătăţii populaţiei inclusiv prin serviciile de salubritate publică, valabile şi astăzi. Printr-o nouă lege adoptată de parlament în 1938, la Timişoara s-au înfiinţat trei întreprinderi publice ale primăriei, printre care ITAS (Întreprinderea pentru alimentarea cu apă, canal, hornărit şi salubritate), în cadrul căreia secţia pentru salubritate se ocupa de curăţenia oraşului şi transportul deşeurilor, iar din 1941 şi cu măturatul, curăţatul şi stropitul străzilor, după ce a preluat de la primărie o autostropitoare şi mai multe sacale cu tracţiune animală. Printr-o ordonanţă a primăriei din 1943, era urmărită cu stricteţe curăţenia exemplară a tuturor caselor, curţilor, locuinţelor, prăvăliilor, întreprinderilor industriale şi, mai ales, a localurilor publice, iar echipele de control puteau aplica amenzi usturătoare. Un an mai târziu, serviciul de salubritate avea 24 de căruţe pentru transportul gunoiului stradal, 18 căruţe pentru gunoiul menajer, şase platforme, o hipovidanjă, o hipomăturătoare şi 24 de cai, cu care s-au transportat 24.000 mc de gunoi, iar pentru stropitul străzilor s-au consumat 86.752 mc de apă industrială.
Înființarea deponeului de la Parța
În 1949, în locul ITAS s-a înfiinţat un nou serviciu public urban, Întreprinderea Comunală Oraş Timişoara, care se ocupa şi de salubritate, la scurt timp fiind introduse primele autocamioane compactoare pentru colectarea gunoiului menajer.
Extinderea oraşului a dus la înfiinţarea, în condiţii improprii, a deponeului de la Parţa, iniţial pentru deşeuri industriale dar mai apoi şi pentru cele stradale şi menajere. Deşi avea un termen de valabilitate estimat la 20 de ani, el a fost folosit mai bine de patru decenii. Ulterior, salubritatea a devenit parte a Exploatării de Gospodărie Comunală, iar apoi a Grupului Întreprinderilor de Gospodărie Comunală şi Locativă Timiş, care a funcţionat până la începutul anului 1990.
