Prin constituţia habsburgică din 4 martie 1849 a noului împărat Franz Josef se prevedea desprinderea Banatului de Ungaria şi constituirea unei noi provincii, Banatul Timişean şi Voivodina Sârbească, cu capitala la Timişoara, iar prin patenta imperială din noiembrie 1849 s-au desfiinţat mai multe comitate care s-au unit în această nouă structură administrativă.
Neoabsolutism şi liberalism
În decembrie 1851 constituţia a fost suspendată şi s-a instituit un regim neoabsolutist, în care Timişoara îşi menţinea statutul de „oraş liber regesc”. Noua provincie se afla sub autoritatea Vienei şi era condusă în aşa-numuita „eră Bach” (1849-1860) de un guvernator militar, subordonat ministrului vienez de interne.
Generalul Ferdinand Mayerhofer a fost numit comandant militar și mai apoi guvernator provizoriu, iar funcţionarii erau selectaţi din rândul locuitorilor germani. Între anii 1855 şi 1860 s-a construit Palatul Dicasterial (actualul palat al justiţiei), pentru a fi sediul administrativ al provinciei. Politica neoabsolutistă din aceşti ani a fost înlocuită, după 1860, cu un regim liberal, iar cercurile politice maghiare şi-au intensificat acţiunile de redobândire a Banatului istoric.
În ciuda revendicărilor românilor, diploma imperială de la sfârşitul anului 1860 consacra încorporarea forţată a Banatului, Voivodinei şi vestului Transilvaniei la Ungaria, fără nicio urmă de autonomie. S-a reînfiinţat comitatul Timiş, cu reşedinţa la Timişoara, iar administraţia s-a reorganizat după măsurile legislative preconizate de guvernul revoluţionar de la 1848, după ce cancelaria regatului ungar a preluat de la ministerul austriac administrarea provinciei. Locuitorii Timişoarei şi-au ales un consiliu orăşenesc alcătuit din 109 membri, preşedintele acestuia fiind şi primar.
Un eveniment notabil în aceşti ani a fost şi prezenţa lui Alexandru Ioan Cuza la Timişoara, care, în drumul său spre exil după semnarea actului de abdicare, împreună cu suita sa, şi-a petrecut zilele de 7-8 martie 1866 în oraş. A fost găzduit la hotelul „Trompetistul” (pe str. A. Pacha nr. 6), cel mai vechi şi elegant hotel al oraşului, unde a ocupat apartamentul de protocol. Printre martorii oculari ai prezenţei sale la Timişoara s-a aflat şi Ioan Slavici, aflat aici la studii.
Monarhia austro-ungară
În urma insucceselor politice şi militare ale monarhiei austriece, în anul 1867 s-a constituit regimul politic dualist, respectiv monarhia austro-ungară, Franz Josef admiţând un guvern maghiar constituţional şi totodată alipirea Ardealului, Croaţiei şi Sloveniei la Ungaria. Concesiile făcute aristocraţiei maghiare în dauna celorlalte naţionalităţi erau vădite, iar scopul administraţiei şi a politicii acesteia a devenit înfăptuirea Ungariei milenare.
Timişul a rămas în structurile politico-administrative maghiare până în 1918 şi în toţi aceşti ani, politica de maghiarizare s-a intensificat. Comitatul era condus de un comite suprem (föispán), numit de rege la propunerea guvernului şi reprezentant local al puterii statului, secondat de un vicecomite în subordinea căruia se aflau mai multe servicii publice.
Apariția Partidului Național al Românilor din Banat
Oficial, viaţa politică timişoreană era controlată de Partidul Liberal Maghiar, ai cărui lideri ocupau cele mai importante funcţii în administraţia locală, dar erau prezente şi partide cu o influenţă mai mică, precum Partidul Moderat, condus de contele Appony Albert sau Partidul Independenţei (Kossuthist).
În 1868, când în dieta maghiară au început dezbaterile pe marginea legii naţionalităţilor, a fost prezentat un proiect româno-sârb favorabil acestora, respins însă de maghiari, iar amendamentele la legea învăţământului nu s-au bucurat de mai mult succes.
La 20 ianuarie 1869, Andrei Mocioni, preşedinte al clubului parlamentar român din dieta de la Budapesta, publica în ziarele vremii intenţia mai multor fruntaşi români de a înfiinţa un partid românesc. În 7 februarie 1869 s-a înfiinţat, la Timişoara, Partidul Naţional al Românilor din Banat şi vestul Transilvaniei, la reuniunea de constituire fiind prezenţi peste 500 de reprezentanţi ai românilor bănăţeni şi ai celor din vestul Ardealului, iar preşedinte al partidului a fost desemnat Alexandru Mocioni.
Partidul constituit la Timişoara, care viza recunoaşterea identităţii naţionale a românilor, a adoptat o tactică activistă, considerând că prin reprezentare şi luptă parlamentară poate fi împiedicată politica de maghiarizare promovată de Budapesta. În anii care au urmat, alături de Alexandru şi Andrei Mocioni sau Vincenţiu Babeş, mai mulţi militanţi bănăţeni au imprimat acest nou curs în politica naţională.
Partidul din Ardeal, înfiinţat în acelaşi an, a optat iniţial pentru o tactică pasivistă, retrăgându-se din viaţa parlamentară, ceea ce echivala cu nerecunoaşterea autorităţii parlamentului de la Pesta. Fuziunea, în 1881, a partidului de la Timişoara cu P.N.R. din Transilvania, a dus la unificarea mişcării politice româneşti din Imperiul Austro-Ungar.
În 1884, bănăţenii Vincenţiu Babeş şi Coriolan Brediceanu au fost aleşi în noul comitet central al partidului, iar în 1890, preşedinte al partidului a fost ales Vincenţiu Babeş. La sfârşitul lunii mai 1892 un memorandum – document de protest al românilor ardeleni – a fost înaintat împăratului, dar acesta a trimis plicul sigilat guvernului maghiar, care l-a restituit P.N.R. A urmat răsunătorul proces al memorandiştilor de la Cluj, în care aceştia au fost apăraţi şi de bănăţenii Valeriu Branişte, Coriolan Brediceanu, Ştefan Petrovici.
În primii ani ai secolului trecut, tactica activistă a învins, iar în 1905 a fost elaborat un nou program al partidului pentru susţinerea, în parlamentul de la Budapesta, a drepturilor românilor. Noi proteste au fost provocate de proiectul de lege şcolară al contelui Appony din 1907, care prevedea introducerea limbii maghiare în şcolile confesionale române. În 1907 s-a înfiinţat şi Partidul Poporului German, iar în luna ianuarie a aceluiaşi an a avut loc la Timişoara congresul al II-lea al secţiei române a Partidului Social-Democrat din Ungaria, timişoreanul Traian Novac fiind ales în comitetul director.
Administraţia cetăţii Timişoara
În 1880, Timişoara a fost ridicată la rang de municipiu, iar funcţionari superiori aflaţi la conducerea acestuia erau primarul, comandantul poliţiei, prim-notarul şi procurorul şef. În 1887, au fost stabilite, printr-un regulament al consiliului, principalele servicii ale municipiului – procuratura, poliţia, comisia tutorală, trezoreria, serviciul financiar-administrativ, serviciul sanitar şi serviciul tehnic. Un nou statut de organizare a oraşului a fost adoptat în 1914, condus de acum înainte de o adunare (congregaţie) municipală alcătuită din membri aleşi şi din membri de drept desemnaţi dintre principalii contribuabili, care lua hotărâri de interes local conform legilor în vigoare. Un al doilea organism de conducere era consiliul municipal (senatul), din care făceau parte cei mai importanţi demnitari ai oraşului şi care avea un rol executiv, iar al treilea organism era notariatul, alcătuit din notarul-şef şi trei notari. După realipirea Banatului la Ungaria, în 1860, La Timişoara a funcţionat şi tribunalul regesc, căruia îi erau subordonate mai multe tribunale locale din comitat, iar în 1891 s-a înfiinţat şi judecătoria regească, de care aparţineau judecătoriile din Lugoj, Biserica Albă, Caransebeş şi Pancevo.
Foto: Facebook/Salvatipatrimoniul Timisoarei
