Există destulă lume care consideră dansul ca fiind cea mai veche formă de artă. Alţii, of course, susţin că această afirmaţie e un moft. De-a lungul vremurilor, dansul a avut perioade cât se poate de interesante. Fie că e vorba de dansuri tribale, valsuri vieneze, can-can sau pasul dublu de Charleston, lumea a socializat prin această formă de artă. De o bună bucată de vreme, graţie muzicii actuale dansul e o chestie aflată în prag de dispariţie.
Desigur, există locuri unde animatoarele se fac că dansează. Şi locuri în care clubberii pretind acelaşi lucru.
Pe aşa numitul „deep-house“ care a invadat cluburile timişorene e extrem de greu să-ţi valorifici talentele de dansator. Drept urmare, lumea se bâţâie de pe un picior pe alul, iar la momentul când cineva urlă, toţi fac la fel. E ca la concertele serioase, trebuie să ştii când să aplauzi. Nu merge oricând. La fel e şi la party, trebuie să ştii când să urli. Există nostalgici care suspină adânc după vremurile în care la chefuri se stingea lumina şi perechile dansau pe câte un „senti“ cu Guns’n’Roses, Metalica sau chiar Al Bano.
Chefurile de azi devin dansante doar atunci când nivelul de alcool consumat de participanţi atinge cote alarmante. Şi când un deştept urlă. Ţopăiala specifică zilelor noastre tinde să elimine dansul complet din capitolul de socializare. Excepţie fac nunţile şi botezurile, unde populariştii şi menaito-iştii îşi mai dau în petec, după porţii serioase de alcool. Dansul din cluburi a devenit o chestie inodoră şi incoloră, astfel încât vechea „dumă“ de agăţare a unei gagici cu „hai să te fac un dans“, e mega-vintage.
Felicitari pentru editorial!
Se danseaza in Timisoara. Cautati o milonga 🙂