Mori mai repede când ți-e frică și îmbătrânești mai urât.
Mă uit în jur și văd oameni bătrâni chiar dacă-s mai tineri decât mine. Bătrânețea înseamnă pentru mine degradarea unei stări corecte. De aceea nu înțeleg delăsarea. Sau ideea fixă de a nu mai vrea și de a nu mai face nimic după o anume vârstă. Sau după un anume moment. El și ea se căsătoresc, sunt trași prin inel până la momentul ”da”-ului, apoi el face burtă de bere, el care era addicted cu mersul la sală.
Ea se cocoșează sub diverse motive, pune ceva colăcei, apoi se frustrează și se deprimă și e gata îmbătrânită. Peste cinci ani nu îi mai recunoști, apropo de cele mai recente studii care spun că e perfect să divorțezi la 5 ani după.
Toată povestea asta cu îmbătrânirea mi se trage de la teatru, după ce am văzut spectacolul după piesa lui Peca Ștefan. Dramaturgul acesta nu a scris pur și simplu, ci a cercetat ce cred peste 100 de oameni despre îmbătrânire. Concluzia e de-a dreptul bizară. Oamenii au idei ciudate. Ar vrea să nu facă nimic, să treacă viața peste ei și apoi gata, vine finalul.
Eu am rămas cu tot felul de întrebări care mă obsedează. La ce vârstă înțelegi că e frumos să trăiești? Oare cu cât înțelegi asta mai repede cu atât e mai bine? Așa arată evoluția? Cum faci să trăiești frumos și să nu îmbătrânești niciodată? Am mai zis, bătrânețea e degradare. Un om de 56 sau de 72 de ani poate fi la fel de tânăr ca unul de 30 dacă spiritul lui e așa. Nici măcar pielea nu i se ridează. E un dar sau e o stare care se poate dobândi? E normal să ai 23 de ani și să te simți de 80? Dar apoi să ai peste prima vârstă și să te simți mult mai tânăr? Și vouă vă e frică de bătrânețe?
