În cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, Timişoara era un oraş care trăia mai ales din industrie, comerţ şi meşteşuguri. Din acei ani datează cele mai multe clădiri industriale reprezentative ale oraşului, unele remarcabile prin monumentalitatea lor, ridicate mai ales în Fabric şi Iosefin.
Arhitectura industrială de la cumpăna veacurilor trecute aparţine memoriei oraşului, contribuie la păstrarea identităţii acestuia şi are o deosebită valoare documentar-istorică. Dacă, de câteva decenii, statele europene au început să se preocupe intens de protejarea puţinelor clădiri industriale care s-au mai păstrat, la Timişoara, oraş privilegiat în care mai există câteva fabrici emblematice, ele sunt lăsate să se degradeze, deşi fac parte din patrimoniul arhitectural al oraşului şi sunt cu atât mai valoroase cu cât în restul Europei au devenit rarităţi. În loc să fie restaurate, conservate şi funcţionalizate, multe asemenea clădiri au fost distruse în ultimii ani, mai ales pentru construirea unor spaţii cu durată limitată, menite să încurajeze mentalitatea de consum. Altele au fost lăsate în paragină şi se ruinează de la sine văzând cu ochii, din indolenţa autorităţilor şi neglijenţa mai degrabă voită a proprietarilor care ar trebui să se ocupe de întreţinerea lor, cu speranţa că se vor dărâma singure. Puţine dintre vechile fabrici se mai află în stare de funcţiune.
Fabrica de bere
După cucerirea Timişoarei de armatele habsburgice, una din primele preocupări ale administraţiei a fost înfiinţarea unei fabrici de bere, al cărei renume s-a păstrat până astăzi. La cererea oficialităţilor, în Fabric s-a construit o fierbătorie de bere şi un cazan de ţuică, în bună parte pentru a suplini lipsa apei potabile dar şi pentru a asigura o şedere cât mai plăcută trupelor austriece rămase în oraş.
Încă din 1717, fraţii Jacob şi Abraham Köppisch au obţinut autorizaţia de a administra fabrica de bere din Timişoara, construită un an mai târziu. Fraţii Köppisch deţineau monopolul asupra fabricării băuturilor dar, potrivit contractului încheiat între autorităţi şi primii arendaşi, se cerea ca berea produsă de ei „să fie de bună calitate şi comestibilă şi fără rebuturi”. Fraţii Köppisch se obligau să predea lunar erariului imperial un florin şi 15 creiţari din fiecare butoi de bere a câte două vedre şi să vândă măsura de bere cu cinci creiţari. Autorităţile nu au fost însă mulţumite de calitatea berii fabricate de arendaşi şi le-au cerut să angajeze un maistru priceput, care să fabrice o băutură de calitate. Fabrica a ajuns să producă 250.000 de hectolitri de bere în fiecare an şi era foarte apreciată în oraşe mari ale monarhiei în care făcea exporturi.
În 1883, fabrica de bere a trecut în posesia firmei „Ignatie Deutsch şi fiul”, care s-a dovedit preocupată să fabrice o bere de cea mai bună calitate.
După un incendiu puternic izbucnit în 1890, fabrica a fost distrusă aproape în întregime, astfel încât clădirile au fost reconstruite şi fabrica a fost reutilată. Ea şi-a păstrat renumele şi în cursul secolului următor, când berăriile timişorene vindeau, cu precădere, berea făcută de fabrica oraşului, iar după Marea Unire a devenit unul din furnizorii Casei Regale. A rămas profitabilă atât în timpul regimului comunist cât şi în anii postdecembrişti şi şi-a continuat activitatea. Cu toate modernizările făcute şi cu toată extinderea fabricii, vechile instalaţii, clădiri şi pivniţe s-au păstrat până astăzi, iar clădirea în care se fierbea berea a fost transformată în sală de protocol. Tot ca un loc tradiţional a fost reamenajată şi berăria fabricii.
Fabrica de ţigarete
„Fabrica de tutun”, prima clădire industrială din Iosefin, a fost construită între anii 1846-1848 de întreprinzători privaţi, înainte de introducerea monopolului de stat asupra tutunului, şi a fost, de asemenea, cea mai veche şi cea mai mare fabrică de ţigarete din actuala Românie şi a doua din imperiu, după cea din Fiume. Prosperitatea producţiei manufacturiere a fost o consecinţă a cultivării intensive a tutunului în Banat, dar şi a cererii considerabile de ţigări de foi, de tutun de pipă şi de mestecat, sau de ţigarete. Iniţial a prelucrat doar tutunul dar ulterior a preluat şi producţia de ţigări („havane”), care, până spre sfârşitul secolului, se fabricau în palatul dicasterial din Cetate.
De-a lungul anilor, fabrica a fost extinsă de mai multe ori, sporindu-şi activitatea şi crescându-şi mereu numărul de muncitori. Dacă în 1850 avea 297 de funcţionari şi muncitori, în 1880 a ajuns să aibă 1.890 de angajaţi iar în anul 1900 avea în jur de 2.000 de muncitori. Până la Primul Război Mondial, cea mai mare parte a personalului muncitor era alcătuit din femei care locuiau în cartierele învecinate, mai ales Iosefin şi Mehala. Se fabricau anual peste 200 de milioane de ţigări şi ţigări de foi. La sfârşitul anului 1919 a fost inclusă în Regia Monopolurilor Statului şi a fost dotată cu utilaje noi.
Actuala faţadă, cu parter şi două etaje precum şi coşul de fum sunt anterioare primului război mondial şi la vremea respectivă, fabrica de ţigarete, model de arhitectură industrială în stilul anilor 1900, domina întreaga zonă, cu zidurile care se întindeau pe trei străzi. Prin privatizarea S.N. Tutunul Românesc, şi fabrica timişoreană, recunoscută timp de un veac şi jumătate pentru ţigările de calitate pe care le fabrica – printre care celebrele „Carpaţi fără filtru”, „Mărăşeşti” sau „Virginia”, a fost vândută la un preţ subevaluat şi de aproximativ un deceniu şi-a oprit activitatea. Astăzi, cea mai veche fabrică de ţigarete din România a ajuns în paragină.
Foto: Banaterra
