Acum că toată lumea s-a liniștit, după aceste alegeri nebune (mai puțin, DNA și Parlamentul, dar așa e normal să fie), cred că se vede și mai clar generația care a ieșit la urne. Și cred că este evident că, de data asta, vorbim de un electorat absolut netradițional. Iar ținând cont de procentul prezenței la vot, nici măcar nu contează, în această discuție cel puțin, cine a votat cu Klaus Iohannis și cine, cu Victor Ponta. Stereotipia alegătorului neaoș românesc s-a topit numaidecât atunci când s-a lovit de voința fierbinte a cetățenilor determinați să-și schimbe destinul. Dincolo de bucuria câștigătorilor și frunțile plecate ale perdanților, dincolo de scandaluri, dincolo de grupurile de pe Facebook, dincolo de simpatii și uri, este clar că, în 2014, România s-a schimbat la față. Pentru că noi, adolescenții și tinerii anilor 90, ne-am făcut mari și ne-am ales țara.
Au votat cei care nu votează aproape niciodată.
Cei cinici, dezamăgiți.
Au votat cei născuți în comunism, copiii care au intrat în anii 90 de mânuță cu părinții, dezorientați, încă flămânzi.
Au votat copiii inadaptați, punkiștii nouăzeciști cărora nimeni nu le dădea vreo șansă și care azi sunt disciplinați plătitori de taxe.
Au votat cei care s-au născut în anul în care a murit Ceaușescu.
Pentru prima dată, avem senzația că s-a predat ștafeta, că ne-a venit rândul la tribună. Suntem urmașii unui haos cu pretenții democratice, iar tinerețile noastre bântuite de lipsurile părinților captivi în Țara Furată, acoperite cu versuri din Nirvana și blugi rupți, ne amintesc cum era să fie rău. Asta poate fi o explicație pentru mobilizarea fără precedent a unei comunități tinere, dar mature politic și civic. Iar cel mai mare păcat de care trebuie să ne ferim este cel care i-a adus de atâtea ori în genunchi pe cei dinaintea noastră: păcatul patimii, al speranțelor investite până la ultima picătură de sânge într-un Mesia de la Cotroceni. Gata cu zbânțuiala și carnavalul fericirii și tristeții și să trecem la treabă.
Felicitări pentru editorial!