Printre fabricile timişorene de renume înfiinţate la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX s-au numărat fabrica de pălării, fabrica de încălţăminte „Turul” sau fabrica de seifuri. Primele două aveau reprezentanţe în întreaga lume şi s-au menţinut decenii în şir în fruntea fabricilor de profil din întreaga Europă. Privatizarea lor a dus la încetarea activităţii, iar clădirile, odinioară reprezentative pentru oraş, sunt astăzi în paragină.
Fabrica de pălării
Pe locul viitoarei fabrici exista în 1892 un atelier de pălării al cărui proprietar era Filip Lenstein, care a reuşit să atragă capitaluri ale unor mari proprietari din Austria şi a fondat fabrica patru ani mai târziu. Aceasta a continuat activitatea atelierului, iar în 1899 s-a înfiinţat „Prima Societate Bănăţeană de Pălării”, fabrica timişoreană devenind prima fabrică de pălării ca societate pe acţiuni din această parte a Europei. Tot atunci s-a construit principala clădire a fabricii, aflată pe malul drept al Begăi, pe actualul splai N. Titulescu, care şi-a început activitatea în 1900, dispunând de un capital de 600.000 de coroane.
S-au adus maşini şi specialişti din străinătate, în timp s-au înfiinţat reprezentanţe în Bucureşti, Budapesta, Paris, Londra sau Viena, iar pălăriile, de o calitate excelentă, erau extrem de căutate de pătura înstărită a societăţii din întreaga Europă dar şi din SUA sau America de Sud. La Timişoara se confecţionau atât pălării de damă cât şi bărbăteşti, din diferite materiale, modelele erau în pas cu cerinţele modei şi au fost printre cele mai căutate pe piaţă, timp de mai multe decenii.
Din momentul în care fabrica a început să funcţioneze, cei 80 de muncitori produceau zilnic 62 de duzini de pălării de fetru, iar pălărierii timişoreni erau renumiţi, pălăriile făcute de ei fiind la fel de apreciate ca cele confecţionate la Pesta sau la Viena. În timpul primului război mondial, fabrica s-a menţinut pe piaţă cu producţia de şepci pentru armata austro-ungară şi cea de pâslă pentru cizmele militare. În anul 1938 fabrica avea 240 de muncitori şi producea cloşuri şi pălării din lână şi din păr de iepure, care erau vândute în toată Europa şi America.
Fabrica a fost naţionalizată în 1948, cu denumirea „Fabrica de Pălării Timişoara”, şi şi-a continuat activitatea confecţionând berete civile şi militare şi pălării pe suport termoplastic. După privatizare, fabrica şi-a încetat activitatea, iar clădirea monument istoric a ajuns în paragină, fiind în parte părăsită.
Fabrica „Turul”
După ce a aflat că primăria din Timişoara oferea facilităţi extraordinare investitorilor serioşi, fabricantul austriac Alfred Fränkel şi-a lichidat, în 1900, afacerile din Mödling şi a poposit la Timişoara, cu un capital de 2.000.000 de coroane. În februarie 1901 a început construcţia fabricii din cartierul Fabric, pe un teren oferit gratuit de primărie. Aceasta îi mai plătea câte 50 de coroane pentru fiecare muncitor, în schimbul obligaţiei pe care şi-a asumat-o de a angaja câteva sute de muncitori.
Pentru început, Fränkel şi-a început activitatea cu 750 de muncitori, iar noua fabrică, numită „Turul”, proprietate a unei societăţi pe acţiuni, avea, pe lângă clădirea administrativă, hale auxiliare, instalaţii sub licenţă americană, depozite de materiale, duşuri cu apă caldă, sală de mese pentru angajaţi şi o grădiniţă pentru copiii acestora. La vremea respectivă, era cea mai mare şi cea mai modernă fabrică de încălţăminte din imperiu, şi a reuşit să se menţină în frunte ani în şir. O mare parte a producţiei era destinată exportului, mai ales în Anglia, dar şi în alte ţări din întreaga lume. După nici zece ani de la începerea activităţii, producea un milion de perechi de încălţăminte pe an, care se vindeau în mai multe ţări europene.
Fabrica avea peste o sută de filiale în Ungaria, Austria, Germania, Anglia, Olanda, Elveţia, Franţa şi SUA, iar valoarea exportului anual era de peste 35 de milioane de coroane. Producţia a scăzut drastic în perioada crizei economice din anii interbelici, dar fabrica a reuşit să se redreseze, rămânând una din cele mai importante întreprinderi şi după naţionalizare, când şi-a desfăşurat activitatea sub numele de „Banatul” şi a continuat să lucreze pentru export. Producţia era vândută în ţările socialiste, iar din 1971 a început colaborarea cu firma germană „Otterbeck”, fabrica timişoreană producând celebrii „otteri” care deveniseră în ţară o adevărată monedă de schimb pentru diferite servicii şi avantaje în anii de criză ai regimului comunist.
După 1990, fabrica, numită deja „Banatim”, s-a privatizat, devenind o victimă a tranziţiei. În urmă cu mai bine de un deceniu, noua societate pe acţiuni a intrat într-un vizibil declin dirijat, căci grupurile de interese care i-au decis soarta erau mult mai preocupate de profitul mare şi rapid obţinut din valorificarea patrimoniului fabricii, decât de cel obţinut din producţie, care presupunea multă muncă pentru continuarea activităţii. Clădirea fabricii se păstrează, deocamdată, în stare relativ bună dar nu există un proiect articulat la nivel instituţional pentru punerea în valoare a monumentelor industriale din patrimoniul oraşului.
Fabrica de seifuri
Peste drum de fosta fabrică de încălţăminte „Turul” de pe fosta stradă Buziaşului se află o altă clădire specifică epocii de dezvoltare industrială a oraşului la începutul secolului trecut, dar care astăzi este căzută în anonimat. Este un edificiu masiv, cu partea superioară a parterului şi a etajului marcată printr-o bordură vişinie. Pe latura clădirii exista, pe vremuri, un coş înalt, unul mai mic şi încă o clădire îngustă, cu două etaje şi frontispiciu.
Clădirea a fost proprietatea lui Friedmann şi Steinbach, care aveau aici o fabrică de spodium. În anul 1901, timişorenii Johann Anheuer jr. şi Ludwig Pausz au cumpărat clădirea cu 60.000 de coroane şi au înfiinţat aici „Prima fabrică maghiară de casse de bani şi maşini J. Anheuer”, care avea 100 de angajaţi. În aceeaşi clădire a funcţionat, o vreme, şi fabrica ce producea săpunuri pentru spălat, pentru textile şi de toaletă, acestea din urmă cu parfumuri franţuzeşti, aşa cum erau prezentate în reclamele acelor vremuri. Acestea mai prezentau o fabrică înfloritoare, care îşi vindea întreaga producţie de seifuri în oraş, în Banat şi în fosta monarhie.
Seifurile Anheuer aveau un foarte bun renume, dulapurile pentru documente antifoc şi antifurt erau de cea mai bună calitate iar case blindate produse de această fabrică au fost păstrate de-a lungul întregului secol în diferite întreprinderi timişorene.
La fel de vestiţi erau însă şi spărgătorii de seifuri, astfel încât exista o mare concurenţă între aceştia şi fabricanţi. Renumită era şi producţia maşinilor de fier şi oţel, precum şi sectorul de reparaţii pentru maşini şi maşini-unelte, dintre care cele mai preţioase erau locomobilele, nişte maşini care semănau cu o locomotivă mică pusă pe roţi şi care, cu ajutorul unor curele imense, porneau batoza cu care se treierau grânele. Astăzi, în clădirea respectivă sunt locuinţe şi puţini mai ştiu destinaţia ei iniţială.
