După marea invazie a tătarilor din 1241, care au făcut prăpăd în regatul maghiar, pustiind totul în cale, pe Valea Mureşului s-au ridicat mai multe cetăţi fortificate, care aveau rolul de a semnala şi împiedica alte atacuri. Cea mai însemnată dintre acestea a fost cetatea Devei, ridicată pe un deal vulcanic de aproape 400 de metri, care a avut o glorioasă istorie, de peste şase secole. Acum, cetatea este monument istoric şi principalul punct de atracţie al oraşului. Un călător englez din secolul al XIX-lea, care a putut admira priveliştea din cetate, relata în însemnările sale că „puţine locuri prin câte ţări am umblat prezintă o panoramă mai frumoasă decât aceea a văii Mureşului”.
Zâne, pitici şi mitul sacrificiului uman
Aidoma altor fortificaţii medievale şi castele vechi, şi de cetatea Devei se leagă o mulţime de legende. Se spune că, în vremurile de demult, ea aparţinea unei zâne care avea două surori. Una dintre ele locuia în cetatea Uroiului, din apropierea Simeriei, iar cealaltă în cetatea Colţ, nu departe de Munţii Retezat. Ca să se poată vedea, zânele au construit un pod de aur care lega cele trei cetăţi, dar într-una din zile, zâna din cetatea Colţ a pornit război împotriva celorlalte. Supărată, sora ei din cetatea Devei a vrut să-i distrugă lăcaşul şi a aruncat o mistrie uriaşă, pe care o folosise la construcţia cetăţii în care locuia. Din greşeală însă, a tăiat vârful muntelui, care, de-atunci, se numeşte Retezat.
După o altă legendă, legată de muntele Găina şi de zăcămintele aurifere, zâna din cetatea Devei avea o găină care făcea ouă de aur. Acestea erau dăruite doar fetelor sărace, ca zestre de nuntă. Într-o zi însă, un locuitor al cetăţii a furat găina şi a fugit cu ea dar ouăle de aur s-au răspândit în împrejurimile Apusenilor şi de atunci, locuitorii din zonă au devenit căutători de aur.
Răspândită este şi legenda potrivit căreia cetatea ar fi fost construită de nişte pitici foarte harnici care trăiau pe alte meleaguri şi veneau doar o dată la şapte ani să o vadă. La un moment dat însă, cetatea a fost cucerită de un balaur cu şapte capete. Piticii au cerut atunci ajutorul lui Iorgovan, un viteaz al locurilor. Când a auzit, balaurul a luat-o la fugă şi nu s-a oprit până la Dunăre, unde s-a ascuns în peşterile de la Porţile de Fier. Iorgovan l-a urmărit şi l-a ucis, iar sângele balaurului s-a transformat în tăune.
Există încă o legendă, foarte asemănătoare cu cea a meşterului Manole, care era răspândită în Ungaria. Ea vorbeşte despre un pietrar pe nume Kelemen, care, împreună cu alti 12 meşteri, încerca să ridice cetatea Devei, dar ceea ce construiau ziua se dărâma noaptea. Meşterii au hotărât să o jertfească pe prima dintre nevestele care avea să vină cu mâncare şi să-i amestece cenuşa cu tencuiala. Sacrificată a fost Ana, soţia lui Kelemen, şi construcţia a fost dusă la bun sfârşit dar şi copilul pietrarului, aflând de moartea mamei sale, a murit de supărare.
Nu numai începuturile cetăţii sunt învăluite în legende, ci şi sfârşitul acesteia. Se spune că un caporal austriac care avea în grijă depozitul de muniţii a descoperit că frumoasa sa soţie îl înşela. Orbit de gelozie, a aruncat depozitul în aer omorându-şi nevasta şi pe iubitul acesteia, dar distrugând şi cetatea.
Cetate voievodală şi princiară, fortificaţie bastionară
Cea mai veche menţiune a cetăţii, numită „castrum Deva”, este din anul 1269, când regele Ungariei Ştefan al V-lea îl răsplătea pe unul din credincioşii săi pentru vitejia de care dăduse dovadă într-o bătălie de sub cetatea Devei. Aceasta era însă mai veche şi probabil a fost ridicată de tatăl lui Ştefan, regele Béla al IV-lea, care a construit mai multe cetăţi pentru a apăra Valea Mureşului de noi invazii. Bătăliile dintre regele Ladislau al IV-lea şi cumanii care atacaseră Transilvania au sporit importanţa cetăţii, care, la începutul secolului al XIV-lea, a devenit reşedinţă voievodală. Stăpânul cetăţii locuia într-un palat cu un etaj, legat de o altă clădire etajată printr-un şir de cazemate.
Regele Ungariei Vladislav I a dăruit cetatea lui Ioan de Hunedoara, împreună cu domeniul care avea la vremea respectivă 56 de sate şi minele de aur din munţii Apuseni şi care a fost stăpânite de familia Corvineştilor mai bine de un veac. La începutul secolului al XVI-lea a aparţinut voievodului Transilvaniei Ioan Zapolya, iar în 1557 a fost cucerită de Soliman Magnificul, care predat-o văduvei lui Zapolya, Izabela, şi fiului acesteia, Ioan Sigismund, rege al Ungariei şi principe al Transilvaniei. După trecerea Banatului sub stăpânire otomană, Deva a devenit cetate de graniţă, care avea rolul de a supraveghea eventualele atacuri turceşti dinspre Timişoara şi Lipova.
Până la sfârşitul secolului al XVII-lea, cetatea a rămas în stăpânirea principilor Transilvaniei, după cum hotărâse dieta.
De-a lungul secolelor, cetatea, iniţial de dimensiuni mai reduse, a fost extinsă în mai multe rânduri. Ioan de Hunedoara a transformat-o în castel nobiliar, iar la începutul secolului al XVII-lea principele Gabriel Bethlen a făcut noi lucrări de reparaţie şi a construit un bastion. Din acei ani s-a păstrat un inventar care descrie amănunţit incinta cetăţii. Aproximativ jumătate din subsol era ocupat de pivniţă, restul spaţiului fiind destinat locurilor de tortură, închisorii şi cuştilor cu fiare. Parterul era ocupat de servitori şi paznici şi tot aici se afla bucătăria şi magazia. În inventar mai sunt menţionate fântâna, odaia fetelor, odăile stăpânilor cu jilţuri şi fotolii de piele şi uşi capitonate, magazia de arme, casa temnicerului şi hambarele pentru hrană. Tunelurile şi catacombele din subsol nu au fost niciodată cercetate în întregime dar s-a păstrat până târziu credinţa că cel mai mare dintre ele lega cetatea de castelul Corvineştilor de la Hunedoara.
Cetatea sub Habsburgi
Cetatea a suferit transformări însemnate şi în timpul Habsburgilor, când a fost transformată în fortificaţie bastionară şi s-au construit mai multe depozite de muniţii. În cetate s-a instalat o garnizoană imperială şi aceasta a fost administrată de autorităţile militare, în timp ce domeniul a rămas proprietate erarială. În timpul răscoalei conduse de Horea, Cloşca şi Crişan, la 1784, nobilimea maghiară s-a refugiat în cetatea Devei, dar după aceea, ca urmare a apariţiei unor noi tehnici de luptă, şi-a pierdut importanţa militară, tâmplăria a fost scoasă la licitaţie şi cetatea a ajuns în paragină. În 1817, cu prilejul unei călătorii prin Transilvania, împăratul Francisc I a fost foarte impresionat de aerul romantic al cetăţii şi a dispus alocarea a peste 200 de mii de florini pentru reconstrucţia acesteia, care a durat peste zece ani.
Ultimul eveniment important de care se leagă istoria cetăţii a fost revoluţia de la 1848, când a fost luată în stăpânire de armata revoluţionară maghiară şi când o bună parte a ei a fost distrusă, după ce magazia cu praf de puşcă a luat foc. În urma dezastrului, cetatea a fost părăsită, iar în 1896 a fost achiziţionată de Societatea de Istorie, Arheologie şi Ştiinţele Naturii a comitatului Hunedoara, care a împădurit dealul, a reamenajat aleile de acces spre cetate şi a introdus-o în circuitul turistic.
O altă renovare de proporţii a avut loc în anii ’50 ai secolului trecut, iar în prezent cetatea se află din nou într-un amplu program de reabilitare şi poate fi vizitată doar parţial. Accesul la cetatea din vârful dealului se poate face pe jos, pe alei amenajate, sau cu ajutorul unei telecabine, care funcţionează tot timpul anului. La poalele dealului pe care se înalţă cetatea se află Palatul Magna Curia, construit în secolul al XVI-lea, care este astăzi Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane.
