Nu departe de Haţeg, în comuna hunedoreană Densuş, se află una din cele mai fascinante şi totodată bizare biserici medievale ortodoxe, pe care Nicolae Iorga a numit-o biserica „fără pereche în toată românimea”. Ridicată pe un deal, vechea biserică, cu o arhitectură unică în lume şi înconjurată de un cimitir vechi, în care morminte mai noi se amestecă cu pietre funerare antice, stârneşte atât uimirea cât şi admiraţia celor care o vizitează, căci totul e unic şi neobişnuit pentru o biserică creştină. Bisericii din Densuş, care nu poate fi comparată cu nici un alt lăcaş de cult, i s-a dus vestea şi mulţi turişti, chiar şi necreştini, nu ratează ocazia de a o vizita.
Taina construcţiilor din antichitate
Biserica, cu hramul Sfântul Nicolae, a fost ridicată deasupra rămăşiţelor unei construcţii din antichitatea romană, dar atât destinaţia vechilor ruine cât şi perioada în care a fost înălţat lăcaşul de cult ortodox a stârnit multe controverse în rândul istoricilor.
O stelă romană folosită la unul din stâlpii care susţin turla bisericii şi pe care e trecut numele lui Longinus Maximus i-a făcut pe mulţi să creadă că pe acest loc s-a aflat un mausoleu al vestitului general roman care a comandat garnizoanele romane rămase în Dacia după primul război daco-roman. Prieten al împăratului Traian, acesta ar fi fost capturat de însuşi Decebal, care ar fi cerut retragerea trupelor romane de pe teritoriul Daciei şi despăgubiri de război în schimbul eliberării generalului. Pentru a-l împiedica pe împărat să accepte pretenţiile lui Decebal şi pentru a-l provoca să pornească un nou război împotriva dacilor, Longinus s-ar fi sinucis. Stela funerară a fost ridicată de soţia sa şi se presupune că pe locul actualei biserici ar fi existat un mausoleu înălţat în amintirea generalului roman.
Alţii au susţinut că aici ar fi fost un templu în altarul căruia se aduceau sacrificii zeului Marte sau o „villa rustica” romană. O ipoteză improbabilă este aceea că aici s-ar fi aflat o biserică paleocreştină din secolele IV-VI iar cea mai puţin veridică dintre toate este existenţa în acest loc a unui altar chiar de pe vremea dacilor, închinat lui Zalmoxis. Nu lipsesc nici legendele locale, care vorbesc despre ridicarea bisericii în vremuri străvechi de nişte „urieşi”.
Slujbe neîntrerupte de şapte veacuri
Nicolae Iorga credea că biserca a fost construită în secolul al XVI-lea, în timp ce istoricul de artă Virgil Vătăşianu, specialist în perioada feudală, este de părere că ea a fost ridicată mult mai devreme, la sfârşitul secolului al XIII-lea, fiind o ctitorie a cnejilor locali. Mulţi susţin că biserica a fost ridicată de-a lungul a o mie de ani, argumentând că din punct de vedere arhitectonic nu se încadrează în nici o epocă, ci este un amestec de stiluri folosite ingenios de meşterii care au lucrat aici de-a lungul timpului.
Biserica este atestată documentar în 1360, când aici slujea un preot pe nume Dalc, dar chiar documentul confirmă că ea era mult mai veche. Sigur este că de şapte secole, slujbele se ţin aici neîntrerupt şi sunt cunoscuţi aproape toţi preoţii care au slujit în biserică. Chiar dacă data construirii bisericii rămâne necunoscută, ea este una din cele mai vechi biserici ortodoxe din România şi a rezistat multor vicisitudini ivite de-a lungul veacurilor.
Un stil arhitectonic unic
Bisericuţa, nu prea mare, are un plan pătrat al cărei naos este străpuns de o turlă fascinantă, de formă piramidală, în jurul căreia se află un spaţiu îngust, acoperit cu o boltă de sprijin. În partea de răsărit există o absidă adâncă, semicirculară, iar acoperişul este realizat din plăci de piatră suprapuse. La construcţia ei s-au folosit materiale din cele mai diverse, de la piatră fasonată, apeducte sau cărămizi cu inscripţii romane, până la capiteluri, bucăţi de marmură, pietre funerare, statui şi coloane din vechi edificii romane. Se presupune că acestea au fost aduse, cel mai probabil, din fosta colonie a Daciei romane, Ulpia Traiana Sarmizegetusa, aflată la doar câţiva kilometri depărtare, dar întreaga zonă e plină de urme romane. Fragmentele romane au fost folosite fie în elementele de rezistenţă, fie cu rol decorativ şi e de-a dreptul uimitor cum meşterii au reuşit să îmbine în construcţia arhitectonică toate aceste piese recuperate din construcţiile romane.
Pereţii au fost construiţi din stele funerare, sarcofage, coloane şi pietre cu inscripţii romane. Masa de altar e piatra funerară a unui ofiţer roman, gurile de canal au fost transformate în ferestre, iar cărămizile cu ştampile au devenit frize, stâlpii din biserică au fost construiţi din pietre funerare romane suprapuse. Leii funerari au fost folosiţi ca elemente de decor pe acoperiş, iar coloanele romane de pe latura de nord şi sud care par să aibă rol de contraforţi au fost folosite tot ca piese ornamentale. În secolele XIV-XV, pe latura sudică au fost adăugate şi alte încăperi, totul într-o manieră unică, imposibil de încadrat în vreun stil arhitectonic, chiar dacă criticii de artă au identificat o amprentă a romanicului târziu, completată ulterior cu elemente gotice.
Pictură vandalizată
În partea superioară a pereţilor naosului şi în altar s-au păstrat fragmente foarte valoroase de pictură murală medievală, care poartă semnătura zugravului Ştefan. Criticul şi istoricul de artă Vasile Drăguţ a descifrat o inscripţie a acestuia, din care reiese că pictura datează din anul 1443. Au fost identificate, totodată, multe asemănări cu pictura bisericii „Sfântul Nicolae Domnesc” de la Curtea de Argeş şi în general cu cea caracteristică epocii respective în Ţara Românească.
Pictura îmbină iconografia bizantină cu elemente narative şi folclorice, deosebită fiind o icoană care îl înfăţişează pe Iisus Christos copil, îmbrăcat într-o ie cu motive decorative tradiţionale din Ţara Haţegului.
După pătrunderea Reformei în Transilvania, în biserică au slujit, alternativ, un preot ortodox şi unul calvin, şi multe picturi au fost distruse. Turcii au stricat la rândul lor o parte din ele, au scos ochii sfinţilor pictaţi pe pereţi şi pe stâlpi, le-au distrus gura şi au dat foc obiectelor de lemn. Pe la mijlocul secolului al XIX-lea n-a lipsit mult să fie dărâmată, pentru a se construi o biserică nouă mai mare, la fel ca în alte sate hunedorene. A fost salvată însă chiar de autorităţile de la Budapesta care au interzis demolarea ei, fiind considerată o biserică-monument.
Fonduri americane pentru restaurare
Fostul ambasador al SUA la Bucureşti, Michael Guest, a fost extrem de impresionat de frumuseţea bisericii şi a revenit în vizită cu părinţii săi, pentru a le arăta această minune arhitecturală. A făcut, totodată, diligenţe la Washington şi a obţinut 20.000 de dolari din fondul aflat la dispoziţia ambasadelor pentru conservarea obiectivelor culturale. Ministerul Culturii a alocat, la rândul lui, 8,5 miliarde de lei vechi şi biserica a fost restaurată în parte, într-o manieră cât mai apropiată de înfăţişarea sa din Evul Mediu, dar mai sunt necesare fonduri pentru restaurarea picturii şi a iconostasului. Biserica este propusă de mai mulţi ani sa facă parte din patrimoniul UNESCO. Ea poartă hramul Sfântului Proroc Ieremia, sărbătorit pe 1 mai, şi a Sfântului Ierarh Nicolae, prăznuit pe 6 decembrie.
Foto: wikipedia.org, crestinortodox.ro
