Printre cele mai vii amintiri din timpul facultății rămâne o discuție avută în celebrul bar de la subsolul Universității de Vest. Cel vechi, da, în care primeai cafea în pahar de plastic, o cantină cu pretenții de bodegă, locație a unui neîntrerupt campionat de cărți și chiul. Acolo eram când Cristi, român din Serbia, pe lista studenților străini, ne-a spus: “Noi, cei care ne-am născut în altă parte, suntem mai români decât voi. Noi înțelegem ce înseamnă să iubești țara asta”. La scurt timp, Cristi a murit, iar de atunci am întâlnit puțini români atât de împăcați cu identitatea lor.
Chestiunea românismului iese din nou la suprafață odată cu difuzarea unui reportaj pe un canal britanic, în care mai mulți oameni amărâți își spun poveștile grele. Cu ușurință, bineînțeles, construiești mai apoi o epopee a unei națiuni, interpretezi tabloul complet. E normal să ne simțim jigniți, e normal să trimitem scrisori, e normal să facem proteste.
Însă acestea sunt doar reacții de moment. E ca și cum am încerca să bandajăm cu plasturi colorați jugulara secționată cu furie.
Nu orgoliul de cinci minute ar trebui să-l afișăm când avem ocazia, ci să ne gândim, poate, să construim sentimentul mândriei de a face parte dintr-una din vechile națiuni europene. Și, dacă se poate, fără gălăgia care ne e caracteristică în astfel de situații. Nu vorbesc de patriotismul ăla cu tricolor și Eminescu și 1 decembrie cu coroane funerare. Unul dintre primii pași ar fi să nu ne mai ferim să acceptăm probleme sociale monstruoase pe care nu le putem ține sub control, izolarea oamenilor aflați la limita subzistenței și a minorităților. Refuzul nostru de a vedea împăratul gol în povestea asta este unul dintre catalizatorii migrației sărăciei și a infracționalității devenite tradiție în aceste comunități.
Protestele în timpul cărora cerem să fim respectați nu fac decât să adâncească prăpastia dintre “noi” și “ei”. În mintea noastră, suntem victime, pierzători. Avem capul plecat, bântuiți de soarta ciobanului mioritic. În adâncul sufletului, ne e rușine de sângele nostru.
Identitatea națională nu se alege, însă cea personală nu se poate cultiva sănătos dacă întorci spatele rădăcinilor. Lumea acestui secol tinde spre netezirea diferențelor identitare ale popoarelor, însă legătura cu pământul tău încă este temelia unui spirit puternic. Să iubești aerul țării tale, râul, ramul, să-ți vibreze inima la un sunet de fluier. Indiferent în ce colț al universului te afli, să adormi fericit că asta este țara ta, asta este patria tuturor lucrurilor care te fac ceea ce ești.
