Momentul istoric al Proclamației de la Timișoara. Cine au fost cei care...

Momentul istoric al Proclamației de la Timișoara. Cine au fost cei care au dat glas năzuințelor timișorenilor după Revoluție

0
DISTRIBUIȚI

miting proclamatie

Pe 11 martie 1989, cel care a fost gazetarul, militantul pentru instaurarea unei democraţii autentice şi omul politic George Şerban dădea citire din balconul operei unui document programatic care avea să aducă din nou Timişoara în atenţia întregii ţări şi nu numai. Era „Proclamaţia de la Timişoara”, care, prin cele 13 puncte ale ei, se dorea a fi un program de înnoire profundă a ţării şi cuprindea cîteva puncte esenţiale pentru refacerea şi însănătoşirea societăţii româneşti.

F.S.N. – o reformare a sistemului comunist

Principalele idei ale proclamaţiei au început să se contureze încă din decembrie 1989, când timişorenii strigau „Jos comunismul”, în timp ce revendicările enumerate în proclamaţia Frontului Democrat Român constituit la Timişoara aveau în vedere doar o reformare a regimului existent. Autorul proclamaţiei, George Şerban, avea să povestească mai târziu că în 21 decembrie a încercat zadarnic să intre în sediul operei pentru a contribui la elaborarea unui program cu adevărat revoluţionar dar nu a fost primit. Frontul Salvării Naţionale, constituit cu câteva luni înainte de decembrie 1989, a dovedit la rândul lui, în scurt timp, că nu dorea decât o reformare a sistemului comunist, contrar aşteptărilor pe care le avea cel mai radical şi emancipat segment al societăţii. Transformat în partid politic, F.S.N. monopolizase televiziunea publică şi nu s-a dat în lături de la o mulţime de diversiuni, dezinformări şi  atrocităţi care au culminat cu devastarea sediilor partidelor istorice, denigrarea acestora şi  primele mineriade pentru a-şi asigura cîştigarea alegerilor. După o diversiune etnică pusă la cale la Târgu-Mureş a fost reînfiinţat S.R.I. din care au continuat să facă parte angajaţi ai fostei securităţi iar foştii activişti, autointitulaţi „democraţi”, s-au relansat în viaţa publică. Mulţi erau mulţumiţi cu ceea ce se obţinuse după ce fuseseră abrogate câteva legi şi apăruse mâncarea in magazine dar timişorenii şi locuitorii altor oraşe care ieşiseră în stradă doreau mult mai mult. „Proclamaţia s-a născut din necesitatea de a aduce la cunoştinţa naţiunii adevăratele idealuri ale Revoluţiei de la Timişoara”, făcută fără activişti şi securişti şi „nu s-a murit pentru ca activişti comunişti din rândurile doi şi trei să treacă în frunte…nu s-a murit pentru ca dezbinarea socială şi naţională, cultul personalităţii, cenzura mass-media, dezinformarea, ameninţările telefonice şi scrise şi toate celelalte metode comuniste de constrângere să fie practicate în văzul lumii, în timp ce nouă ni se cere pasivitate în numele stabilităţii sociale” spunea George Şerban.

proclamatia

Revendicările proclamaţiei

Timişorenii care doreau o democratizare radicală a vieţii din România au fost chemaţi în 11 martie 1990 la un miting în Piaţa Operei, pentru a face cunoscut textul proclamaţiei. Acesta fusese redactat de George Şerban în 24 şi 25 februarie şi citit în faţa membrilor de atunci ai Societăţii Timişoara, care l-a aprobat. În opinia autorului, documentul sintetiza adevăratele  revendicări ale celor care ieşiseră în stradă în decembrie ’89 nu doar pentru o reformare de faţadă a comunismului şi era un apel pentru instaurarea unei democraţii reale. Proclamaţia de la Timişoara, redactată în 13 puncte, atrăgea atenţia de la bun început că „revoluţia de la Timişoara a fost, încă din primele ei ore, nu doar anticeauşistă, ci şi categoric anticomunistă” şi cerea „abolirea imediată a acestui sistem  social totalitar şi falimentar”, pentru ca societatea românească să se poată întorce la valorile autentice ale democraţiei şi civilizaţiei europene. În continuare se sublinia că au ieşit în stradă timişoreni din toate clasele sociale, de toate vârstele şi toate etniile, una din principalele revendicări ale acestora fiind pluralismul politic cu excepţia P.C.R., total compromis, şi alegeri libere.


Timişoara s-a ridicat împotriva întregului regim comunist şi a întregii sale nomenclaturi – se spunea în proclamaţie – şi nu pentru a facilita ascensiunea politică a unui grup de dizidenţi anticeauşişti din interiorul P.C.R.

Punctul 8: fără activişti şi securişti

Celebrul punct 8 – cel mai contestat de altfel de noua putere neocomunistă – propunea ca timp de trei legislaturi consecutive legea electorală să interzică dreptul la candidatură – inclusiv la preşedinţie – al foştilor activişti comunişti şi al foştilor ofiţeri de securitate, căci „prezenţa lor în viaţa politică a ţării este principala sursă a tensiunilor şi suspiciunilor care frământă astăzi societatea romînească”. Acest punct nu-i viza pe cei care fuseseră simpli membri de partid ci făcea strictă referire la cei care şi-au abandonat profesiile pentru a sluji partidul şi a beneficia de privilegiile oferite de acesta. Proclamaţia susţinea iniţiativa particulară, pluralismul economic, privatizarea pe scară largă dar în anumite condiţii, astfel încât lucrătorilor să li se ofere şanse egale de prosperitate. Punctul 11, aproape la fel de denigrat ca punctul 8, susţinea principiul descentralizării economice şi administrative şi experimentarea în judeţul Timiş a unui model de economie de piaţă. Românii plecaţi în exil erau invitaţi să se întoarcă în ţară, deşi susţinătorii puterii feseniste îi calificau drept trădători,  întrebându-i ce-au mâncat în ultimii zece ani, fără să ţină seama că mulţi plecaseră în urma persecuţiilor politice sau după ani grei de închisoare iar în lumea occidentală au devenit specialişti preţuiţi.

george serban

Riposta puterii neocomuniste şi urmările ei

F.S.N. a declanşat o adevărată campanie de calomniere a proclamaţiei: atacuri vehemente, ameninţări, luări de poziţie agresive. Revendicările formulate au fost răstălmăcite, timişorenii au fost acuzaţi că vor autonomie, federalizarea ţării şi chiar desprinderea de România. Îndemnul de atragere a capitalului străin a fost, de asemenea, atacată cu celebra replică „Nu ne vindem ţara”. Deşi, în foarte scurt timp, la proclamaţie au aderat numeroase organizaţii civice, culturale, partidele istorice şi altele nou înfiinţate, sindicate, redacţii de ziare din întreaga ţară, şi s-au strâns peste trei milioane de adeziuni, Proclamaţia de la Timişoara n-a avut sorţi de izbândă. „Emanaţii” regrupaţi în F.S.N au cîştigat alegerile din mai 1990 iar mineriada din 14-15 iunie a pus capăt cu o violenţă de neînchipuit fenomenului cunoscut sub numele de Piaţa Universităţii, care se născuse pentru a pune în aplicare ideile proclamaţiei. Activişti şi securişti de vază ai regimului comunist au devenit „oameni de afaceri” îmbogăţiţi peste noapte, în timp ce românii dezamăgiţi – cei mai mulţi intelectuali şi muncitori calificaţi – au părăsit ţara în număr din ce în ce mai mare. În România s-a instaurat o „democraţie originală” şi o tranziţie fără sfârşit, s-a format o clasă politică submediocră şi coruptă iar un stat de drept  autentic, în care să existe o reală separare a puterilor în stat şi un control reciproc al acestora încă nu s-a realizat.

La 25 de ani după citirea proclamaţiei, Liana Şerban, soţia autorului acesteia, precizează că „George Şerban a dorit ca, după ce a dat citire textului, proclamaţia să fie a timişorenilor şi să nu fie revendicată de un anume autor sau grup de autori. Atunci când a redactat proclamaţia, susţinea că trebuie distrusă legătura ocultă dintre exponenţii nomenclaturii şi securitate, care urmăreau menţinerea puterii. Punctul 8 nu cerea pedepsirea lor ci doar îndepărtarea lor de la putere pentru câţiva ani. În cei peste 40 de ani de comunism au dovedit că nu au fost în stare decât să distrugă şi să aducă la disperare poporul român. Din păcate, activiştii şi securiştii au înţeles mult mai bine decât restul românilor importanţa punctului 8 şi au luptat din răsputeri ca acesta să nu fie transpus într-o lege. Unul din motivele pentru care George Şerban a intrat în politică a fost acela ca, în calitate de parlamentar, să susţină punctul 8 al proclamaţiei. A promovat proiectul legii lustraţiei cu câteva zile înainte de a muri şi, din păcate, parlamentarii de Timiş cărora le-a fost predat proiectul nu au reuşit să-l promoveze. Consecinţele sunt vizibile şi după 25 de ani. Legătura mafiotă s-a păstrat, au fost schimbate doar personajele. Punctul 11 care susţinea descentralizarea economică şi administrativă este încă o dovadă a valabilităţii proclamaţiei după 25 de ani şi cu toate că această temă e invocată de fiecare guvern, nu se aplică”.

LĂSAȚI UN MESAJ

Introdu rezultatul corect * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.