Ana Blandiana, poeta cenzurată de comuniști care a luptat cu reprezentanții regimului și înainte, și după Revoluție

Pe numele ei adevărat Otilia Valeria Coman, cea care avea să devină o cunoscută poetă şi militantă pentru drepturile omului sub pseudonimul Ana Blandiana s-a născut la Timişoara, în 25 martie 1942.

Tatăl ei, preot ortodox, era originar din satul timişean Murani dar, după retrocedarea Ardealului de nord, familia s-a mutat la Oradea, unde părintele Coman a slujit la catedrala ortodoxă din oraş. După venirea comuniştilor la putere a fost declarat „duşman al poporului” şi întemniţat, fiind eliberat abia în 1964, când deţinuţii politici au fost amnistiaţi de Gheorghiu-Dej.

Persecutată ca fiică de deţinut politic

Viitoarea poetă şi-a luat pseudonimul literar în ultima clasă de liceu, la un concurs cu câţiva colegi care aveau preocupări literare, după numele satului natal al mamei, Blandiana, din judeţul Alba, iar Ana era o rimă frumoasă.

Cu noul nume a debutat în revista clujeană „Tribuna”, înfiinţată nu cu multă vreme în urmă, şi două din poeziile pe care le trimisese au fost publicate. Ulterior a aflat că nici n-ar fi putut publica sub numele adevărat, având tatăl deţinut politic. N-a scăpat însă de persecuţii, căci autorităţile din Oradea au avut grijă să anunţe toate publicaţiile din ţară că sub acest pseudonim se ascunde fiica unui „duşman al poporului”.

Nici la facultate nu a fost primită până în 1964, din acelaşi motiv, şi a avut sentimentul că este aruncată în afara societăţii, dar succesul ulterior al poeziilor sale i-a dat curaj şi încredere, ajutând-o să treacă peste prigoana regimului.

Publicaţii şi premii

Apariţia primului volum a fost un adevărat şoc, căci fusese grosolan cenzurat, iar adaosurile erau de asemenea de-a dreptul grosolane. Deşi au existat în cariera ei trei perioade în care i s-a interzis să publice, palmaresul literar al Anei Blandiana cuprinde peste 20 de volume de poezii, mai multe cărţi de eseuri şi de proză şi numeroase traduceri. A fost una din cele mai îndrăgite poete ale ultimelor două decenii de dictatură, iar cărţile sale au fost foarte bine primite de criticii literari. Volumele de poezie şi proză au fost completate după 1989 cu eseuri literare şi analize politice apărute în ziare din străinătate, iar cărţile ei au fost traduse în 24 de limbi.

În anul 1969 a primit premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor din România, un an mai târziu premiul pentru poezie al Academiei Române, iar în 1982 – premiul pentru proză al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti şi premiul internaţional „Gottfried von Herder”. După prăbuşirea regimului dictatorial, în 1997 i s-a decernat Premiul Naţional de Poezie, premiul „Opera Omnia” în 2001, premiul internaţional „Vilenica” în 2002. Este membru al Academiei Europene de Poezie, al academiei de poezie „Stéphane Mallarmé” şi al Academiei Mondiale de Poezie (UNESCO).

Arpagic, cel mai vestit motan

Deşi micuţă de statură, extrem de sensibilă şi aparent fragilă, Ana Blandiana a fost unul dintre puţinii scriitori care au protestat public împotriva încălcării drepturilor omului.

În 1985, câteva poezii publicate în revista „Amfiteatru” au fost interzise, dar succesul poeziilor considerate „subversive” de regim a fost cu atât mai mare. Ele au fost publicate şi în prestigioase gazete străine, cu explicaţiile de rigoare privitoare la situaţia din România.

Dreptul de semnătură i-a fost definitiv retras în august 1988, după publicarea poeziei „O vedetă de pe strada mea”, în care personajul e motanul Arpagic, cel mai vestit din oraş, căruia i s-au scris poezii, i s-au făcut portrete şi desene animate date la televizor. Cum era de aşteptat, motanul s-a cam încrezut şi nu-şi mai încăpea în blană când toată strada emoţionată se îmbulzea să-l vadă, maşinile încetineau, i se aruncau ocheade în manieră pisicească şi toată lumea striga „Arpagic!”. Cartea era scrisă pentru copii, dar era evident că motanul îl parodia pe Ceauşescu. Poezia era savurată de adulţi iar Arpagic a devenit o celebritate peste noapte. 

Volumele Anei Blandiana aflate în biblioteci au fost trecute la fondul secret, dar poeta a continuat să dea interviuri unor publicaţii străine şi postului de radio „Europa liberă”. Câţiva redactori care s-au solidarizat cu ea au avut curajul să-i publice cîteva poeme în reviste. Aceste ultime poezii, oglinda unei stări de spirit din care răzbătea exasperarea, umilinţa, disperarea şi revolta au fost publicate în volumul „Arhitectura valurilor”, apărut la doar câteva zile după prăbuşirea dictaturii.

Alianţa Civică şi Memorialul de la Sighet

După 1989, cursul vieţii Anei Blandiana s-a schimbat într-un mod neaşteptat. Tăcerile pe care şi le impusese în momentele de deznădejde au dispărut şi poeta a devenit una dintre cele mai importante voci ale societăţii civile, ajungând mult mai cunoscută ca militant pentru drepturile omului decât ca scriitoare.

A fost numită în Consiliul Frontului Salvării Naţionale imediat după înfiinţarea acestuia, fără să fi fost măcar întrebată, căci cei care au preluat puterea s-au folosit de numele ei pentru a mima instaurarea unui regim democratic. A demisionat din CFSN la sfârşitul lunii ianuarie, când frontul s-a transformat în partid şi începuseră atacurile violente împotriva partidelor istorice, devenind ţinta unor atacuri furibunde.

În 1991 a fost unul din membrii fondatori ai Alianţei Civice, pe care a condus-o zece ani, a susţinut Convenţia Democratică, dar a rămas o voce critică şi lucidă în faţa tuturor derapajelor puterii neocomuniste, făcute în numele „democraţiei originale”. Şi la Timişoara, şi-a făcut cunoscute opiniile nu o dată, în cel mai tranşant mod. Dezamăgită de cursul pe care l-a luat viaţa politică după 1989, Ana Blandiana s-a detaşat complet de aceasta, păstrând un respect neştirbit doar pentru „seniorul” Corneliu Coposu, care începuse să dea sens unei democraţii autentice.

Retrasă în sfera societăţii civile, s-a dedicat institutului de studiere a crimelor comunismului şi centrului de cercetare „Memorialul de la Sighet” pe care îl conduce în prezent. Primăria Timişoara i-a decernat în anul 2000 titlul de „Cetăţean de onoare” pentru prodigioasa activitate literară şi contribuţia adusă la ridicarea prestigiului oraşului, în 2012 a fost decorată de M.S. Regele Mihai cu medalia „Nihil Sine Deo”, iar în decembrie anul trecut a devenit Doctor Honoris Causa al Universităţii de Vest.