TIMIŞOARA UITATĂ Fondatorii cetăţii (II) Ioan de Hunedoara, ucenicul lui Scolari, care pleca de la Timișoara în campanii împotriva otomanilor

Cel mai de seamă urmaş al lui Filippo Scolari în cetatea Timişoarei a fost Ioan de Hunedoara, fiul cneazului român Voicu, care, în calitate de oştean al Curţii, fusese înnobilat de regele Sigismund de Luxemburg prin diploma regală din 1409, pentru strălucite merite militare. Voicu, împreună cu familia sa, a primit un rang nobiliar mijlociu şi domeniul Hunedoara, iar prin mijlocirea comitelui de Timiş, Filippo Scolari, care era un sprijinitor al său, această danie a fost confirmată la Alba Iulia.

Blazonul familiei a fost iniţial un corb cu un inel în cioc, de unde a derivat numele de Corvin, sub care este cunoscut Matia, fiul cel mic al lui Ioan, care avea să devină rege al Ungariei. Ulterior, regele Ladislau al V-lea Postumul a decis ca pe blazon să mai fie reprezentat un leu care ţine o coroană de aur, ca simbol al vitejiei şi serviciilor pe care Ioan le-a adus dinastiei şi regatului maghiar.

Ucenicul lui Filippo Scolari

Ioan, fiul cel mare al lui Voicu, este prezent în preajma lui Scolari de la începutul celui de-al treilea deceniu al secolului al XV-lea, când comitele Timişului l-a luat paj şi apoi scutier în castelul său din Timişoara. După obiceiul vremii, potrivit căruia tinerii nobili îşi însuşeau arta mânuirii armelor pe lângă un mare comandant, Scolari l-a instruit în lupta corp la corp şi l-a învăţat tactica militară. În acei ani a deprins procedeele de luptă specific italiene, pe care ilustrul condotier le aplicase cu succes în campaniile antiotomane şi pe care le-a dezvăluit tânărului său ucenic: înlocuirea oştenilor îmbrăcaţi în zale şi armuri greoaie cu trupe de cavalerie uşoară, mult mai mobile în acţiunile de atac şi mai uşor de manevrat pe câmpul de luptă, precum şi protecţia flancurilor.

Ioan a deprins, de asemenea, şi metodele husite de luptă, după ce Scolari înfruntase rezistenţa acestora în războaiele purtate în Cehia. Iniţierea dobândită de Ioan în preajma condotierului Pipo, alături de care se pare că a participat şi la ultimele campanii antiotomane ale acestuia, a fost urmată de doi ani petrecuţi în Italia, unde şi-a desăvârşit tehnicile de luptă, devenind unul din cel mai mari comandanţi militari ai vremii, admirat de întreaga lume creştină.

Legăturile cu Florenţa

Influenţa lui Scolari şi călătoria în Italia, între anii 1431-1433, avea să-l marcheze profund pe vestitul reprezentant al Huniazilor, care va nutri faţă de Florenţa o simpatie constantă: a venerat-o întreaga viaţă, aidoma florentinilor, pe Madona de la Santa Maria Annunziata, unde a depus ofrande când a fost oaspetele oraşului şi a trimis o parte din capturile de război, unele păstrate până la sfârşitul secolului al XVIII-lea.

Masolino da Panicale, unul din pictorii remarcabili ai timpului, l-a imortalizat pe Ioan într-o frescă a bisericii din Castiglione Olona, în Lombardia, numită „Il Bancheto di Filippo Scolari”, după ce l-a cunoscut la Timişoara şi, probabil, l-a reîntâlnit în Italia.

Acesta este, de altfel, primul portret cunoscut al lui Ioan de Hunedoara. Se pare că el i-a povestit o mulţime de amănunte interesante despre Scolari lui Poggio Bracciolini, istoric oficial al Florenţei, care au fost folosite ulterior într-o biografie a celebrului condotier.

Totodată a susţinut, aşa cum o făcuse şi Scolari, latinitatea limbii române, întărind convingerile învăţatului florentin asupra structurii gramaticale a limbii române, astfel încât Bracciolini a fost primul umanist care, bazându-se pe corespondenţa cu Scolari şi pe informaţiile primite de la Ioan de Hunedoara, a demonstrat, cu exemple lexicale, originea latină a limbii române, într-o lucrare încheiată în 1451.

Cetatea Timişoarei devine proprietate a Huniazilor

După ce şi-a petrecut tinereţea în slujba ostăşească, Ioan de Hunedoara, înnobilat o dată cu familia sa, a fost numit în 1438 ban de Severin iar în 1441 voievod al Transilvaniei şi comite de Timiş, Timişoara devenind una din reşedinţele sale preferate. În urma morţii regelui Vladislav I Iagello la Varna, este ales, în 1446, guvernator al Ungariei, demnitate pe care o deţine până în 1453, când, o dată cu majoratul regelui Ladislau al V-lea Postumul, se retrage. După 1447, când s-a încheiat prima etapă de renovare a castelului, a fortificaţiilor şi a cetăţii după devastatorul cutremur din 1443, Ioan de Hunedoara şi-a adus familia de la Cluj la Timişoara.

Ioan stătea la Timişoara cîteva zile pe săptămână, uneori o lună întreagă, şi s-a alăturat familiei după ce a renunţat la funcţia de guvernator. În 1455 va primi cetatea Timişoarei printr-un act de danie al regelui Ladislau al V-lea Postumul. Aceasta va rămâne în stăpânirea familiei până în 1490, la moartea lui Matia Corvinul. În acei ani a început cea de-a doua etapă de mărire şi înfrumuseţare a castelului, pe bani proprii. Existau unele similitudini cu castelul de la Hunedoara, după cum sugera planul sălii mari ce se mai păstra încă în secolul al XVIII-lea pe latura de apus a castelului. În acei ani, castelul a cunoscut una din cele mai înfloritoare perioade din existenţa sa.

„Lumina lumii”

Două decenii au fost consacrate de Ioan de Hunedoara luptelor cu otomanii, într-o perioadă în care campaniile acestora pentru supunerea Ţării Româneşti şi a Serbiei erau tot mai ofensive. În ţinuturile timişene, Ioan a organizat tabere de iarnă în timpul luptelor cu turcii şi de la Timişoara a plecat în marile sale campanii împotriva otomanilor. Printre cele mai importante bătălii pe care le-a condus se numără cea de la Sântimbru, în 1442, urmată de o mare biruinţă la Porţile de Fier iar apoi expediţia din 1443, cunoscută sub numele de „campania cea lungă”, în care a condus o armată creştină de vreo 35.000 de oameni până dincolo de Sofia.

Un an mai târziu, ultima mare cruciadă antiotomană prin care se urmărea alungarea turcilor din Europa s-a soldat cu înfrângerea armatelor creştine în apropiere de Varna şi moartea regelui Vladislav, astfel încât, în 1448, Ioan a înfruntat din nou oastea otomană la Kossovopolje (Câmpia Mierlei), dar a pierdut bătălia şi a fost silit să se retragă. Ultima mare luptă purtată de Ioan a fost la Belgrad, în 1456, cetatea fiind considerată „cheia regatului Ungariei”. Aici l-a rănit şi l-a înfrânt pe sultanul Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, şi a capturat o pradă uriaşă. Bolnav de ciumă, Ioan moare în tabăra de la Zemun, iar în epitaful scris de călugărul-ostaş Ioan de Capistrano se spune: „A căzut coroana regatului; s-a stins lumina lumii”. Moartea sa a mai fost comemorată printr-o evocare a umanistului florentin Donato Acciaiuoli, compusă spre sfârşitul anului.

Sursa foto: wikipedia