La nici 50 de kilometri de Timişoara, într-o pitorească regiune din apropierea dealurilor care mărginesc vechea vale a Beregsăului per drumul spre Lipova, se află satul Charlottenburg (rebotezat Şarlota de regimul comunist), întemeiat în 1771 sub supravegherea lui Carl Samuel Neumann Edler von Buchholt, aflat în serviciul administraţiei imperiale. În actualul sat au fost colonizate 32 de familii care numărau 171 de persoane, din Trento, Lorena, Baden-Württemberg, Renania şi Palatinat. Ele au fost aduse în cea de-a doua etapă a colonizării Banatului, din vremea Mariei Tereza, când s-a instituit un nou sistem de repartizare a loturilor de pământ. Până la venirea coloniştilor aduşi din Sfântul Imperiu Roman de Limbă Germană, locul unde astăzi se află Charlottenburg era pustiu, doar satele din jur fiind atestate documentar încă înaintea cuceririi Banatului de către turci. Şi acestea au fost însă populate cu şvabi în timpul celui de-al doilea val de colonizare. Erau sate mici, cu două-trei sute de locuitori, care în scurt timp, au devenit foarte prospere.
Un sat monument istoric, unic în România
Spre deosebire de toate celelate sate întemeiate de Habsburgi, de formă rectangulară cu străzi drepte, Charlottenburg se remarcă printr-o configuraţie aparte. Aşa cum este descris de Francesco Griselini, autorul unei lucrări care oferă informaţii deosebit de preţioase despre Banat, satul „formează un cerc în mijlocul căruia se află o plantaţie de duzi”. În centrul satului, construit după modelul unei localităţi din Sfântul Imperiu, a fost ridicată biserica şi s-a săpat o fântână, pentru toţi locuitorii. Satul avea patru intrări simetrice iar casele erau de aceeaşi înălţime, distanţa dintre ele fiind egală. După unii, satul ar fi luat numele Charlottei, soţia contelui Karl von Clary und Altringen, preşedinte civil al Banatului la vremea respectivă, dar această ipoteză nu este deloc certă. Satul circular, cu un diametru de 210 metri, este unic în România şi a fost declarat monument istoric.
Reparaţii făcute de şvabii emigraţi
După 1782, când mai multe domenii erariale au fost scoase la vânzare, aşezarea a avut mai mulţi proprietari iar în 1921, prin reforma agrară, locuitorii au fost împroprietăriţi cu suprafeţe din vechiul domeniu. Satul n-a depăşit niciodată 300 de locuitori iar numărul acestora a început să scadă simţitor în anii ’70, când mulţi dintre ei au emigrat în Germania. Fenomenul s-a intensificat spre sfârşitul deceniului următor şi doar câţiva urmaşi ai vechilor colonişti au rămas în satul în care s-au născut. Satul este acum populat cu câteva zeci de locuitori stabiliţi aici ulterior, care nu mai au nici o legătură cu urmaşii vechilor colonişti iar casele şvabilor sunt locuite în cea mai mare parte de români. Multe dintre ele au fost transformate în locuinţe de vacanţă, cele nou construite nu mai respectă rigorile planului iniţial al satului iar duzii seculari au fost în cea mai mare parte tăiaţi. Şvabii care au locuit odinioară la Charlottenburg nu şi-au uitat locurile de baştină. Cei plecaţi au făcut o colectă pentru a repara biserica din sat, construită în 1875-1876 de familia baronului Sina de Hodos et Kizdia, proprietară a satului în acea vreme, şi au adunat bani pentru repararea şcolii ridicate în 1896, chiar dacă aici nu mai învaţă copii nemţi iar biserica este folosită astăzi de locuitorii ortodocşi.
Cel mai mare şi cel mai vechi parc de vânătoare din ţară
Zona este atractivă şi pentru pădurile întinse aflate în apropierea satului, în care vieţuiesc numeroase animale, de la mistreţi şi cerbi, până la vulpi sau iepuri.
Contele Siegfrid von Wimpffen, proprietar al domeniului spre sfârşitul secolului al XIX-lea, era un vânător pasionat şi a construit aici o casă de vânătoare (devenită ulterior ocol silvic) iar la începutul secolului trecut a amenajat un parc de vânătoare pe o suprafaţă de peste 1.200 de hectare, atât pentru delectarea oaspeţilor săi cât şi pentru a proteja culturile agricole de pagubele produse de animale.
În anii interbelici, parcul a devenit rezervaţie de vânătoare a Casei Regale iar după instaurarea regimului comunist a fost naţionalizat, păstrându-şi aceeaşi destinaţie pentru nomenklaturiştii ajunşi la putere. În prezent este considerat a fi cel mai vechi parc de vânătoare din România cu o activitate neîntreruptă de peste un secol, şi totodată cel mai mare din întreaga ţară. Trofeele vânate aici sunt deosebit de valoroase şi multe au fost expuse într-un muzeu cinegetic înfiinţat la împlinirea a 110 ani de existenţă a parcului.
