Istoria se uită, iar noi suntem experți în asta. Inevitabil detaliile pălesc din memoria colectivă dar, în cazurile fericite, măcar lecția rămâne peste generații. Noi nu suntem un caz fericit. Talentul de a ne tăia singuri craca de sub picioare este de neegalat.
Cei care ar trebui să conducă dau cu bâta-n baltă cu o perseverență demnă de o cauză mai bună. Nici n-aș putea spune că furtul banilor publici ar fi principala problemă.
Pentru că toți politicienii fac asta, oriunde, bagă în buzunar sau direcționează fonduri spre „prieteni”. Dar în alte țări parcă mai fac câte ceva și pentru comunitate, iar ai noștri, de multe ori, par pur și simplu proști, chiar și atunci când nu fură.
De partea cealaltă, comunitatea e parcă într-o transă continuă, de vreo 25 de ani. Mijloacele de distragere în masă care ne-au acaparat atenția imediat după revoluție au involuat, dar noi tot distrași suntem, și prea puțin ne pasă.
De exemplu, doar o mână de oameni cere un Muzeul al Revoluției la Timișoara, dar și mai puțini chiar se zbat să miște lucrurile în acest sens. De ignorarea totală a Proclamației de la Timișoara sau uitarea modului barbar în care Mineriadele au schimbat istoria țării nici nu mai are rost să vorbim. Pentru că ne doare-n cot de istorie și de lecțiile ei, colectiv vorbind.
E un cerc vicios. Conducătorii uită că există un prag pe care nu pot să-l depășească fără repercusiuni. Iar poporul uită care este acel prag.
