Figură reprezentativă a intelectualităţii române bănăţene din veacul al XVIII-lea, unul dintre cei mai culţi oameni de dincoace de munţi din acea vreme, Dimitrie Ţichindeal s-a născut la Becicherecu Mic, în 1775, în familia preotului Zaharia. Cu doi ani înainte, satul se strămutase pe actualul amplasament, dar casa părintească nu s-a mai păstrat, şi nici vechea şcoală de lângă biserica ortodoxă română în care a funcţionat ca învăţător, deoarece clădirea, aşa cum reiese chiar din scrisorile sale, era încă de pe atunci într-o stare foarte proastă.
Paroh în satul natal şi pedagog la Arad
Dimitrie Ţichindeal a urmat clasele primare în satul natal şi gimnaziul la Timişoara, în limba germană, fiind apoi învăţător la Belinţ şi la Beregsău. După ce a urmat un curs teologic la Timişoara, a ajuns „învăţătoriu naţionalnic” în satul natal, unde va fi mereu şi paroh, cu excepţia anilor petrecuţi la Arad. Câţiva ani mai târziu, în 1812, a fost numit catichet la nou-înfiinţata „shoală preparandă sau pedagoghicească a naţiei româneşti” din Arad, unde a funcţionat până la revocarea lui în urma conflictelor pe care le-a avut cu biserica sârbă. După destituirea sa s-a retras în satul natal, unde a fost paroh până la sfârşitul vieţii. A murit în anul 1818 la spitalul misericordienilor din Timişoara (actualul spital de oftalmologie) şi a fost înmormântat la Becicherecu Mic.
„Ţichindeal gură de aur”
Dimitrie Ţichindeal a fost unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai ideologiei iluministe din Banat, alături de Paul Iorgovici sau Constantin Diaconovici Loga, şi s-a folosit de condei ca principală „armă” pentru răspândirea principiilor sale, menite să ducă la „deşteptarea naţională şi ridicarea neamului”. A fost numit de Eminescu, în versurile sale, „gură de aur”, poetul socotindu-l printre cei „ce-au scris o limbă ca un fagure de miere”.
Bun cunoscător al limbii sârbe, el a tradus multe din cărţile lui Dositei Obradovici, cărţi etico-religioase cu caracter moralizator, şi a scris o dare de seamă asupra Preparandiei arădene, renumita şcoală pedagogică din Arad a cărei înfiinţare a fost aprobată în 1811 şi care pregătea învăţători pentru luminarea satelor. De la el ne-au rămas şi fabulele, pentru care a avut cel mai mult de suferit. Dascăl sârguincios, devotat şi telentat, a fost şi inspector de şcoli, ajungând să cunoască bine starea învăţământului. A vorbit despre starea proastă a şcolilor şi a nivelului de instrucţie din Banat dar a menţionat şi mulţi învăţători care se străduiau „pentru luminarea pruncilor”.
Pedepsit pentru fabule
Deopotrivă cu protagoniştii Şcolii Ardelene, el considera cultura ca un mijloc de emancipare naţională şi politică dar silinţa pe care şi-a dat-o pentru a-i ridica pe români şi a-i scoate de sub dominaţia mitropoliei din Karlowitz a generat un conflict dur cu biserica sârbă, a cărei plângere a ajuns până la împăratul din Viena, Francisc I. În 1813, mitropolitul Ştefan Stratimirovici din Karlowitz cerea anchetarea şi pedepsirea lui Dimitrie Ţichindeal, dar arădenii i-au ţinut partea. În 1814 însă, după publicarea cărţii „Filosoficeşti şi politiceşti prin fabule moralnice învăţături. Acum întâia oară culese şi într-acest chip pe limba românească întocmite…”, toate exemplarele au fost confiscate atât de la autorul lor, cât şi de la cei care le cumpăraseră.
Cele 160 de fabule făceau referire la problemele care-i frământau pe români la vremea respectivă, după cum spunea chiar autorul lor: „deschide-voiu în pilde gura mea şi voiu arăta cele ascunse… a se ruşina de neamul său e dreaptă prostie… când te vei lumina cu învăţătura şi cu luminatele fapte bune te vei uni, mai aleasă naţie nu va fi pre pământ”. Lucrurile nu s-au oprit aici, căci prin decret imperial, Ţichindeal a fost destituit de la catedră, retrăgându-se apoi la parohia din Becicherecu Mic.
Comemorat de intelectualii bănăţeni din anii interbelici
Nu se ştie exact dacă a fost îngropat în locul unde se află astăzi mormântul său, în cimitirul ortodox din Becicherecu Mic, dar, în decembrie 1932, remarcabilului om de cultură bănăţean i s-a organizat o comemorare grandioasă, la care au participat peste zece mii de oameni. Atunci a fost dezvelit şi sfinţit monumentul funerar aflat şi astăzi în cimitirul satului, în amintirea celui care a fost „un apostol al renaşterii noastre”. Printre organizatorii de atunci s-au numărat Tiberiu Brediceanu, prof. Iosif Velceanu, Filaret Barbu. Pelerinaje la mormântul său s-au făcut şi în anii ce au urmat dar, încetul cu încetul, acest cărturar de seamă al Banatului a fost dat uitării.
Surse foto: Banaterra, blogaradean.wordpress.com
