La sfârșitul secolului al XVIII-lea, mai multe familii de origine macedo-română de confesiune ortodoxă s-au așezat în părțile Banatului ca negustori și au susținut comunitățile locale prin înființarea de biserici și școli. Au agonisit averi considerabile din activitățile negustorești, ceea ce le-a facilitat pătrunderea în rândurile aristocrației, prin obținerea de domenii și ranguri nobiliare. Printre cele mai ilustre familii stabilite în Banat, care a jucat un rol important în istoria provinciei, a fost cea a Mocioneștilor.
Originea familiei Mocioni
Familia era originară din Moscopole, cel mai mare și înfloritor oraș al macedo-românilor din nord-estul Thessaliei, care a fost complet distrus de Ali Pașa în 1788. Tradiția familiei spune că doi frați Mocioni se înrolaseră sub steagurile armatei creștine încă din anii primului război austro-turc. Unul dintre ei a căzut în bătălia de la Zenta din 1697, când Eugeniu de Savoya a înfrânt oastea sultanului, iar cel de-al doilea a pierit în războiul următor, într-una din luptele care au dus la trecerea Banatului și a Timișoarei sub stăpânire habsburgică. Alături de alte familii, Mocioneștii au imigrat în Banat, pentru a se pune la adăpost și pentru a-și proteja averile agonisite.
Linia Mocioni de Foen
Au obținut de la împăratul Iosif al II-lea moșia Foen, o parte ca donație, iar alta prin cumpărare, diploma nobiliară obținută cu acest prilej fiind reconfirmată în 1805 de împăratul Francisc I, care se proclamase împărat al Austriei după desființarea Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană. Curând, familia Mocioni avea să dobândească un important rol politic, bisericesc, cultural și economic în viața românilor din provincie și nu numai.
Negustori de vite iscusiți, ei au știut să-și sporească averea cu fiecare generație, iar prin educația aleasă primită în familie și școală au urcat treptele ierarhiei sociale, ajungând să facă parte din elita vremii. Familia Mocioni s-a remarcat în viața publică românească încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea, prin Ioan Mocioni de Foen (1780-1854). El este și cel care a construit conacul familiei de la Foeni, între anii 1806 și 1810, una din reședințele familiei în Banat. Tot la Foeni se află și cavoul familiei iar pe frontispiciul porții de la intrarea în mausoleu era săpat blazonul familiei. Se povestește că primul comunist din comună, unul dintre puținii localnici care au trecut de partea noului regim în comuna cu puternice tradiții țărăniste, a scrijelit coroana de baronet de pe blazon, crezând, în ignoranța sa, că e coroana regală. Primii care au jefuit mausoleul au fost soldații ruși, iar ulterior au mai avut loc câteva spargeri, scăpând intacte doar nouă morminte.
La începutul anului 1945, ultimul descendent al familiei a donat parcul și fostul domeniu universității timișorene, a cărei înființare fusese încuviințată prin Decret Regal al M.S. Regele Mihai la sfârșitul anului 1944, ulterior s-a dorit demolarea conacului dar, în cele din urmă, a devenit proprietatea comunei, ajungând într-o stare de degradare avansată.
Implicați în viața publică
Urmașii lui Ioan Mocioni de Foen au respectat tradițiile naționale și ortodoxe ale familiei și și-au consacrat o mare parte a vieții binelui public. Fiul lui Ioan Mocioni, Petru (1808-1858), a ajuns în 1847 reprezentant al comitatului Torontal în dieta de la Pojon (azi Bratislava), numărându-se printre cei care au impus votarea unui articol de lege care a afectat supremația religioasă sârbească asupra bisericii ortodoxe române, ceea ce a însemnat un prim pas pentru ieșirea acesteia de sub jurisdicția ierarhiei sârbești. În timpul revoluției de la 1848, a militat pentru egalitatea națiunii române cu celelalte națiuni. Prin cei mai importanți reprezentanți ai aceste numeroase familii, Andrei și Alexandru Mocioni, aceasta avea să-și dobândească un incontestabil prestigiu printre românii bănățeni și nu numai.
Foto – ploaiadecuvinte.blogspot.ro, asztrorege.blogspot.ro
