În 1872, la terminarea lucrărilor dietei, a fost convocată o mare adunare politică a românilor la Arad, în sala mare a hotelului “Crucea albă”, pentru discutarea programului național și pentru a găsi cele mai bune soluții electorale la alegerile pentru următoarea dietă. În fața celor peste 300 de participanți, proiectul de program a fost susținut de Alexandru Mocioni, care relua principiile proclamate în adunarea de la Timișoara și pe care s-au bazat confruntările electorale pentru legislatura 1872-1875.
Alexandru Mocioni a refuzat postul de secretar de stat oferit în schimbul renunțării la principiile sale, astfel încât autoritățile au depus toate eforturile pentru a submina influența covârșitoare a Mocioneștilor în zona Lugojului și a face imposibilă realegerea lui Alexandru Mocioni în circumscripția în care se afla cel mai puternic centru românesc. Prin abuzuri și ilegalități, ofensiva acestora a avut succes iar candidații care susțineau programul național au rămas în minoritate în toate circumscripțiile din comitatul Caraș.
Ultimul mandat și pasivismul politic
Alexandru Mocioni a fost ales în schimb deputat în circumscripția Radna iar în mesajul tronului, citit la deschiderea dietei, împăratul Franz Josef promitea mai multe reforme, printre care și modificarea legii electorale, fără a aminti nimic de rezolvarea problemei naționalităților, considerată o chestiune închisă. Pe de altă parte, cei mai mulți deputați români susțineau politica guvernului, socotind că reluarea acestei probleme nu e oportună, astfel încât, în ciuda străduințelor lui Alexandru Mocioni, grupul parlamentar român se dezagrega. Nemaigăsindu-și rostul într-un parlament în care principiile pe care le promova nu aveau nici o susținere, în aprilie 1874 a renunțat la mandat și a părăsit pentru totdeauna parlamentul de la Budapesta, optând pentru o atitudine politică pasivistă. În 1881, lugojenii i-au oferit din nou mandatul, dar cum situația publică a românilor a continuat să se înrăutățească în timpul guvernului Kálmán Tisza și a celor care au urmat în regimul dualist, l-a refuzat, arătând că românilor “li s-a făcut imposibilă participarea la viața constituțională și lupta parlamentară onorabilă” iar reprezentații naționali sunt prea puțini pentru a determina majoritatea să le ia în considerare punctele de vedere.
Alexandru Mocioni a afirmat, și cu acest prilej, că nu e dispus să renunțe la principiile sale, convins că nici o politică, oricât de nefavorabilă pentru români, nu poate împiedica și amenința existența națională a acestora. Solidari cu el, și ceilalți membri ai familiei au renunțat la politica militantă.
Legăturile cu România și cu mișcarea memorandistă
În anii care au urmat, Alexandru Mocioni s-a rezumat mai ales la activitatea publicistică, remarcându-se prin scrierile sale, și a întreținut legături cu România, care își câștigase între timp independența, devenind apoi regat. A avut legături excelente mai ales cu Take Ionescu, un susținător al cauzei românilor din imperiul dualist, iar în vara anului 1892, Regele Carol I, care dorea să-l cunoască, l-a invitat la Sinaia și i-a acordat o audiență, subiectul întrevederii fiind problema națională. De la castelul său din Birchiș, unde se retrăsese ducând o viață solitară și dedicându-și o bună parte din timp muzicii, continua însă să urmărească cu atenție toate problemele care frământau societatea vremii. În cadrul disensiunilor iscate după ce s-a născut ideea elaborării unui memorand care să fie înaintat împăratului, Alexandru Mocioni a fost adeptul prezentării unor argumente raționale și și-a susținut cu fermitate punctele de vedere. Invocând raportul dintre națiune și Coroană, el considera că e admisibil, din punct de vedere constituțional, ca națiunea să ceară intervenția Coroanei – considerată supremul scut pentru drept și lege – pentru a-și ameliora situația politică, supusă unor constrângeri. “Coroana pierde din vedere propria ei chemare constituțională, când în loc de a ține prin autoritatea sa fiecare regim de partid între marginile cuvenite, se identifică cu fiecare”, susținea Alexandru Mocioni, socotind că menirea ei împăratului era aceea de a reprezenta, prin poziția lui, o contrapondere la excesele unui regim bazat pe domnia de partid. Împreună cu fratele său Eugen, Alexandru Mocioni a luat parte, după o îndelungată absență din viața politică activă, la conferința națională a P.N.R. din 1892, pentru a-și apăra punctul de vedere. El considera că nu e momentul potrivit pentru a-i prezenta împăratului memorandumul dar cum majoritatea delegaților la congres a votat prezentarea fără amânare a acestuia, a considerat că proiectul nu-i mai aparține. Evoluția lucrurilor a arătat că Mocioni a avut dreptate. Refuzul împăratului de a primi delegația care a plecat la Viena pentru a-i înainta memorandumul, înapoierea acestuia, nedesfăcut, după ce fusese predat șefului cancelariei, și agravarea situației politice a românilor, care a culminat cu faimosul proces al memorandiștilor din 1894, l-au făcut însă pe Alexandru Mocioni ca la congresul partidului din 1893 să se solidarizeze cu mișcarea memorandistă.
Surse foto – wikipedia, stiridinvest.ro
