Jurnal de tabără (I) A noastră Dubova, punctul FASCINANT în care și-au dat întâlnire arta, cerul și apa FOTO

În golful de la Dubova, peste cerul care se întâlneşte cu apa, tronează Ciucarii ca nişte bătrâni asceţi. Suntem parcă transportaţi într-o lume minimalistă, desertificată de invazia bruiajului urban. Că timpul încă există stau mărturie nişte barje ce glisează încet, foarte încet, printre cazane.
După spectacolul clisurii Dunării, un drum fascinant, inițiatic, melancolic, am ajuns, la poate cea mai frumoasă întâlnire din această vară, tabăra Rubin-Dubova ediția cu numărul zece, unde provocările abia încep. Emi Gliga mi-a promis un portret. Voi fi în preajma fantasmelor lui Fikl. Voi căuta să înțeleg decriptările cromatice ale lui Cristi Sida și a lui Nicodim cu ale lui forme decompuse. Voi vorbi despre frății și viță verde cu Giucă. Voi asculta dalta lui Horia. Voi asculta cum Flora își aproximează propriul destin și voi asculta Eberhard Weber. Poate și Mahler. O voi întâlni în premieră pe graficiana Maria Balea și mult prea tânăra studentă Ana Boldea. Dar mai ales voi aștepta alături de Sorin Vreme trecerea barjelor prin cadru.
Dubova este a noastră. Primul dintre întâlniți aici, Horia Bojin, care lucrează o marmură de Dobrogea, dar va meșteri și un travertin.
A spune că un artist are viziune poate însemna mai multe lucruri. Ne putem gândi aici la capacitatea de a intui obiectele artistice sau la aceea de a vedea sens și bogăție estetică acolo unde ochiul vulgar ratează aceste mize. Ca artist, ceea ce îl identifică pe Horia Bojin este tocmai capacitatea sa de înțelegere profundă a ceea ce înseamnă a avea darul artistic al viziunii. A pune în evidenţă o convergenţă a materiei, a instaura obiectul într-un tropism spre ordine şi formă, sau condiţia determinată a materiei şi oglindirea ei în subiect, sunt viziuni ce transpar şi vieţuiesc în sculpturile sale. Ca o experienţă a sacrului şi a ipostazelor sale mistice, dominată de nostalgia virilităţii naturii originare, în gesturi rezervate, discrete, figurile aluzive ale lui Bojin amintesc de o lume arhetipală, ancestrală, a însăşi condiţiei fiinţei în desfăşurare, a fiinţei în devenire, un avatar hibrid, fără identitate actuală.
Virilitatea materiei insinuată într-un dinamism liber, conţinutul apăsător al pietrei, formele sau texturile provocatoare, semnul instabil geometric, golul ca topos al dispersiei, recompun ipostazele unei reprezentări antropoide la limita simbolică superioară, fie că o lecturăm ca pe un tropism vertical în cheie falică, fie palimpsestele unor istorii şi mitologii personale, unde figura se impune ca formă închisă, ermetică. Fragilitatea structurilor antropomorfe, în metabolisme ale metamorfozei, unde relaţionarea dintre formă, materie şi timp este insinuată de fiecare modul uman, şi unde depozitări de energii vitale sunt menite să controleze echilibrul sau dezechilibrul, sunt discursuri despre preca ritatea fiinţării.
Exploziv, cerebral şi imprevizibil, Horia Bojin recompune un Avatar postmodern despre memorie, înălţare şi frângere, relativul unei existenţe imaginate.
Foto: Cosmin Ioachim Damian