De cea de-a treia generație a Mocioneștilor care a fost prezentă în viața publică – fiii lui Eugen Mocioni și unicul fiu al lui Zeno Mocioni – s-au legat mari speranțe, dar toți s-au stins din viață prematur și, o dată cu ei, și linia bărbătească a familiei.
Petru Mocioni (1885-1915)
Cel mai mare fiu al lui Eugen Mocioni s-a născut în 1885, la Căpâlnaș, și a urmat școala primară și primele clase secundare la liceul ortodox-român “A. Șaguna” din Brașov, pe acestea din urmă continuându-le la liceul romano-catolic al piariștilor din Budapesta, unde și-a luat și bacalaureatul, în anul 1903. Cum familia decisese ca el să devină agricultor pentru a administra proprietățile familiei, a făcut studii de specialitate la academia agricolă din Magyar-Ovár, pe care le-a completat cu numeroase călătorii de studii în străinătate. În paralel, s-a implicat însă și în viața publică, fiind unul din membrii consiliului de administrație al băncii “Timișana” și președintele comitetului parohial din Căpâlnaș. Lui i se datorează renovarea bisericii din localitate, în 1913 și nu în ultimul rând s-a preocupat de starea culturală a locuitorilor din așezare. În timpul primului război mondial a luptat ca sublocotenent în rezervă al regimentului de dragoni “Arhiducele Josef” pe frontul rusesc, unde și-a găsit sfârșitul în vara anului 1915, în asaltul de la Iaryczov-Stary. Avea doar 30 de ani. A fost îngropat provizoriu în cimitirul din localitate iar la sfârșitul anului, osemintele sale au fost aduse și înhumate în mausoleul de la Foeni, alături de ceilalți membri ai familiei.
Alexandru Mocioni junior (1887-1926)
Născut în 1887 la Budapesta, Alexandru, cel de-al doilea fiu al lui Eugen Mocioni și nepotul de frate al celei mai ilustre figuri a familiei, Alexandru Mocioni, al cărui nume l-a purtat, a făcut studiile primare și secundare la Brașov și Budapesta, împreună cu fratele său mai mare, Petru, continuându-le apoi la facultatea de drept a universității din Budapesta, unde, în 1909, a obținut titlul de doctor în științe juridice și de stat. Înzestrat fiind cu o inteligență sclipitoare și o vastă cultură, familia i-a hărăzit o carieră diplomatică, astfel încât a urmat înalta școală de diplomație din Viena, pe care a terminat-o în mod strălucit, și a fost numit în corpul diplomatic al monarhiei, din care reprezentanții românilor lipseau aproape complet.. A fost practicant pe lângă guvernatorul maghiar din Fiume, apoi secretar la legațiile austro-ungare din Belgrad și Constantinopol iar la sfârșitul primului război mondial, la cea din Kiev.
În timpul războiului a fost mobilizat ca sublocotenent iar apoi locotenent în rezervă la un regiment de dragoni și a luat parte la campaniile de pe frontul rusesc. După dezmembrarea imperiului austro-ungar a părăsit cariera diplomatică și viața publică și a trăit retras până în 1926, când s-a stins din viață, prematur, la 39 de ani, fiind înmormântat în capela familiei.
Ionel Mocioni (1893-1930)
Cel mai mic fiu al lui Eugen Mocioni, Ionel, s-a născut în 1893 la Căpâlnaș dar a rămas orfan de mic copil, căci tatăl său a încetat subit din viață când Ionel avea doar opt ani. Responabilitatea creșterii și educației celor trei băieți și a celor două surori mai mari, Ecaterina și Eugenia, a fost asumată de unchiul lor, Alexandru Mocioni. Ionel Mocioni a făcut studiile primare la școala confesională ortodoxă română din Lugoj iar cele secundare, aidoma fraților săi mai mari, la Brașov și Budapesta. A obținut cu succes diploma de bacalaureat și a studiat apoi dreptul la Budapesta. În timpul primului război mondial a fost înrolat într-un regiment de husari și a făcut serviciul militar pe frontul din Budapesta și Galiția, având gradul de stegar. La sfârșitul războiului, în 1918, a participat la consfătuirile Consiliului Național Român Central de la Arad care au precedat negocierile cu delegația guvernului maghiar condusă de Oszkár Iászi, iar după eșuarea acestora a plecat împreună cu Viorel Tilea pentru a duce un memoriu la conferința de pace de la Paris. În 1919 a fost numit de Consiliul Dirigent membru în comisia condusă de Alexandru Vaida Voevod care avea să reprezinte Ardealul, Banatul și Crișana la lucrările conferinței. După alipirea unei părți a Banatului istoric la Regatul României Mari, a îndeplinit funcția de secretar pe lângă primul prefect român al județului Caraș-Severin Gheorghe Dobrin și a fost ales deputat în primul parlament al României Mari. Ulterior, a fost numit, prin Decret Regal, în corpul diplomatic al țării, cu rang de secretar de legație și a fost detașat la ministerul Afacerilor Străine, dar, din motive familiale, a fost nevoit să se reîntoarcă în scurt timp la Căpâlnaș. Urmând tradiția familiei, a fost deputat în adunarea eparhială a Episcopiei Aradului. În 1928, după venirea la putere a Partidului Național Țărănesc al cărui membru devenise după fuziunea Partidului Național Român din Ardeal cu Partidul Țărănesc al lui Ion Mihalache din Vechiul Regat, a fost numit prefect al județului Severin, funcție pe care a ocupat-o până la moartea sa, în 1930. La Lugoj, reședința județului, a organizat orfelinatul și spitalul județean, a sprijinit școlile și a ajutat bisericile și instituțiile culturale, contribuind la îmbunățirea situației acestora cu fonduri din propria sa avere și cu salariul său de prefect.
Cei trei fii ai lui Eugen Mocioni au fost ultimii descendenți pe linie bărbătească a uneia din ramurile familiei Mocioni de Foen.
