Nu departe de Băile Herculane, pe drumul spre Caransebeş, în mijlocul unor peisaje superbe din Banatul montan, se află localitatea Mehadia, cunoscută mai ales pentru castrul roman ale cărui ruine se află în imediata vecinătate a comunei, pe locul numit „La zidine”, şi pentru cetatea de o deosebită importanţă strategică în epoca medievală. Numele localităţii, aflată aproximativ la mijlocul drumului dintre anticele aşezări Drobeta şi Tibiscum, vine de la cuvintele latineşti „ad mediam”, care înseamnă la jumătate.
Însemnări despre castru şi cetate
Toponimul latin este menţionat în Tabula Peutingeriană, copia medievală a unei hărţi romane pe care erau trecute cele mai importante drumuri ale Imperiului Roman, dar primul care a semnalat existenţa castrului a fost contele Luigi Ferdinando Marsigli, la sfârşitul secolului al XVII-lea. Aflat în slujba Habsburgilor, Marsigli, cunoscut pentru cultura sa enciclopedică, a avut prilejul de a studia amănunţit sudul Banatului, sub diverse aspecte, la sfârşitul primului război austro-turc. El a notat prezenţa ruinelor antice de la Mehadia şi a desenat planul unei fortificaţii cu turnuri rotunde la colţuri şi cu poarta castrului, precum şi planul cetăţii feudale, aflate în partea răsăriteană a construcţiei militare.
Despre ruinele romane aminteşte prin anul 1829 şi protopopul Nicolae Stoica de Haţeg, originar din Mehadia, care a adunat un valoros material arheologic şi epigrafic, printre care câteva vase aurite şi o mână de bronz. În vestita sa cronică a Banatului, el foloseşte pentru prima dată denumirea de castru roman şi menţionează ruinele bisericii care se mai pot vedea şi astăzi, la aproximativ doi kilometri de sat.
Pe la jumătatea secolului al XIX-lea, consulul Prusiei la Bucureşti, J.F. Neigebaur, a vizitat ruinele de la Mehadia şi le-a înregistrat în cunoscutul său repertoriu, iar alţi cercetători au prezentat inscripţiile de la Mehadia împreună cu cele de la Băile Herculane, căci multă vreme aşezarea a fost confundată cu staţiunea balneară din apropiere. Spre sfârşitul secolului, cópii ale materialului epigrafic descoperit până la acea dată au ajuns îm posesia celebrului istoric german Theodor Mommsen, pentru a fi introduse în volumele cunoscute sub numele de „Corpus Inscriptiones Latinarum”. Tot în secolul al XIX-lea s-a constituit şi o colecţie arheologică cu descoperirile de la Mehadia.
Primele săpături sistematice s-au făcut în 1942-1943 de un colectiv de cercetători clujeni şi au continuat în anii următori, dar o bună parte a documentaţiei de atunci s-a pierdut. Tot la jumătatea secolului trecut au fost cercetate şi băile castrului şi au fost descoperite opt inscripţii şi un fragment de diplomă militară. Abandonate pentru multă vreme, cercetările au fost reluate în anul 2000. În vecinătatea castrului, a fost identificată şi o aşezare civilă, de unde provin mai multe monede republicane şi imperiale.
Peste trei secole de existenţă
Conturul vechiului castru roman Praetorium, în formă de patrulater, se mai poate vedea pe o terasă aflată nu departe de actuala vatră a satului. Ridicat la începutul secolului al II-lea d. Ch., ocupa o suprafaţă de 1,6 hectare şi avea laturile mărginite de un val înalt, care, în unele locuri, atinge o înălţime de 3-4 metri. În acest castru auxiliar, iniţial de pământ iar mai apoi înconjurat cu ziduri masive de piatră cu turnuri la colţuri şi la porţi şi de un şanţ de apărare, care avea menirea de a apăra drumurile care legau Moesia de Dacia, au fost prezente, de-a lungul timpului, mai multe legiuni şi cohorte.
Poziţia sa strategică a făcut ca de-a lungul existenţei sale, de peste trei secole, castrul să nu fie niciodată distrus, fiind una din aşezările militare care au rezistat cel mai mult.
Există indicii care arată chiar o refacere a castrului în secolul al IV-lea, în vremea împăratului Constantin cel Mare, ceea ce înseamnă că aici a fost menţinută o garnizoană şi după retragerea aureliană.
Cetatea Mehadia
În Evul Mediu Mehadia a fost, până în secolul al XIV-lea, centrul politic şi administrativ al unui district românesc. Aici exista şi o cetate, ridicată probabil în a doua jumătate a secolului al XIII-lea de familia nobiliară Gutkeled, care, alături de alte fortăreţe cărăşene, a avut o mare importanţă strategică pentru apărarea frontierei regatului maghiar, fiind integrată în sistemul militar din zonă. În prima jumătate a secolului al XV-lea a fost, timp de câţiva ani, reşedinţă a cavalerilor teutoni, readuşi în zonă de regele Sigismund de Luxemburg, iar mai târziu a fost întărită de Ioan de Hunedoara, care a folosit-o în ofensiva împotriva turcilor. Cetatea a fost cucerită de otomani şi şi-a pierdut importanţa în timpul stăpânirii acestora. Marsigli o descrie în jurul anului 1699 ca fiind deja în ruină, dar a fost definitiv distrusă în 1738, în timpul celui de-al treilea război austro-turc.
Cetatea a fost ridicată strategic, pe un loc mai înalt aflat pe marginea unor prăpăstii, accesul fiind posibil doar dintr-o singură direcţie. Acolo se afla şi donjonul fortificaţiei, cu ziduri groase de doi metri şi jumătate şi cu peste 16 metri înălţime. Deasupra parterului boltit se aflau mai multe etaje, despărţite de planşee care se sprijineau pe ziduri. În secolul al XV-lea zidurile au fost înălţate şi s-a construit încă un turn de formă circulară, un altul fiind identificat în dreptul porţii şi al podului construit pe piloni de piatră, accesibil pe un drum care trecea printr-un şanţ săpat în stâncă. Zidurile turnului de apărare care se mai păstrează sunt o mărturie a importanţei pe care a avut-o odinioară cetatea în istoria Banatului.
Surse foto – wikipedia.org, cavalerintaramea.ro, obiective-turistice.romania-tourist.info, 99tour.ro
