Romulus Vuia, cel care avea să fie întemeietorul etnografiei româneşti, s-a născut la Comloşu Mare aproape de Timisoara, în ianuarie 1867. Era fiul lui Iuliu Vuia, un îndrăgit şi respectat învăţător în localitate timp de 24 de ani, autor de manuale şcolare româneşti şi un susţinător a vieţii culturale a comunei, care a fost silit de autorităţile maghiare să se pensioneze la doar 45 de ani. Fiul său şi-a făcut studiile la Orăştie, Timişoara şi Budapesta şi s-a specializat în studiul etnografiei şi al antropologiei la Berlin, unde a urmat, în 1910, cursurile profesorului Felix von Luschan. În 1924 şi-a luat doctoratul în geografie la Cluj cu teza „Ţara Haţegului şi regiunea Pădurenilor, studiu antropogeografic şi etnografic”, cu menţiunea „Summa cum laude”.
Între 1910 şi 1919 a fost profesor la Haţeg şi, la fel ca tatăl său, nu a scăpat de persecuţiile maghiare, în timpul războiului fiind acuzat de spionaj în favoarea statului român şi urmărit în permanenţă de jandarmi. În 1920 a devenit asistentul geografului George Vâlsan la Institutul de Geografie din Cluj, iar formarea sa ştiinţifică a fost influenţată, în mare măsură, de cursurile geografului Emmanuele de Martone, ţinute la Cluj în primăvara anului 1921, la iniţiativa profesorului Vâlsan. Savantul francez a efectuat, în acelaşi an, cercetări de teren şi excursii ştiinţifice în întreaga ţară, mai ales în zonele muntoase, fiind însoţit peste tot de Romulus Vuia, care era secretarul excursiilor.
Întemeietorul primului muzeu etnografic din România
Din anul următor, tânărul etnograf şi-a consacrat întreaga activitate înfiinţării unui muzeu etnografic şi a unei şcoli de cercetare etnografică românească. Comisia numită de fundaţia culturală „Principele Carol”, în care Romulus Vuia a fost numit de la început, a hotărât înfiinţarea unui muzeu etnografic la Cluj, precum şi a Societăţii Etnografice Române, care avea să sprijine muzeul. În vara şi toamna acelui an, în urma unei campanii de cercetare în Ţara Haţegului, Romulus Vuia a achiziţionat peste 1.200 de obiecte şi a făcut 160 de fotografii.
Din 1 ianuarie 1923, a devenit directorul Muzeului Etnografic al Ardealului, primul muzeu etnografic din România înfiinţat pe baza unui program ştiinţific şi a unei colecţii de obiecte provenite în urma cercetărilor de teren. Timp de 25 de ani, Romulus Vuia s-a ocupat de dezvoltarea muzeului şi de îmbogăţirea patrimoniului acestuia, de crearea unor secţii noi şi de valorificarea fondului documentar. O cercetare de teren făcută în 1923 în vestul Banatului, care includea şi comuna natală, s-a finalizat cu achiziţionarea a 205 obiecte şi realizarea a 65 de fotografi. Alte două cercetări, în 1925 şi în 1933, au dus la completarea colecţiilor bănăţene. A folosit mult chestionarele, popularizând necesitatea adunării de obiecte şi a păstrării lor în muzee, a pus bazele unei biblioteci etnografice, a realizat un sistem de evidenţă ştiinţifică şi a dat o mare atenţie fotografiei care imortaliza realitatea din teren, astfel încât în 1928, când s-a deschis expoziţia de bază a muzeului, exista un fond documentar recunoscut în întreaga ţară ca fiind cel mai important şi reprezentativ din România.
Printre personalităţile prezente la deschiderea muzeului s-a aflat şi Ioachim Miloia, numit în acel an director al Muzeului Bănăţean din Timişoara, care, inspirat de cele văzute la Cluj, a propus Ministerului Cultelor şi Artelor transformarea castelului Huniade în muzeu şi folosirea spaţiului din jur pentru o secţie de etnografie în aer liber. La sfârşitul acestor ani de pionierat, etnografia se transforma dintr-o disciplină auxiliară a filologiei sau geografiei într-una de sine stătătoare. Ulterior, Romulus Vuia a înfiinţat şi primul muzeu în aer liber din România şi al şaselea din Europa, unde urma să aducă diferite monumente de arhitectură populară menite „să reprezinte ce are mai specific şi reprezentativ un popor în civilizaţia sa populară…”.
Activitatea didactică şi ştiinţifică a lui Romulus Vuia
În paralel, s-a preocupat de extinderea reţelei de muzee etnografice în ţară şi pentru reorganizarea muzeelor vechi pe principii noi. În 1931 a cercetat amănunţit starea colecţiilor muzeului Astra din Sibiu şi a constatat că multe piese, mai ales a textile, ajunseseră într-o stare extrem de precară, ceea ce l-a făcut să militeze ani de zile pentru protejarea lor. A contribuit la înfiinţarea muzeului din Târgu Mureş, precum şi a muzeului etnografic al Moldovei. A fost, de asemenea, membru al Comisiei Monumentelor Istorice, care, în anii interbelici, a avut o remarcabilă activitate de restaurare şi valorificare a monumentelor şi a avut o contribuţie remarcabilă la păstrarea bisericuţelor de lemn româneşti.
A fost profesor la prima catedră universitară de etnografie şi folclor din România, la universitatea din Cluj, unde a predat această disciplină 21 de ani, creând o adevărată şcoală de etnografie românească şi formând numeroşi specialişti.
Este, de asemenea, autorul unor lucrări despre continuitatea românilor în Dacia, satul românesc din Transilvania şi Banat, portul popular din Ţara Haţegului, tipuri de păstorit şi a numeroase studii de etnografie şi folclor.
„Părintele” muzeului în aer liber din Dumbrava Sibiului
În 1940, după Diktatul de la Viena, când Ardealul de nord a trecut sub ocupaţie maghiară, Romulus Vuia a reuşit să evacueze toate colecţiile şi să le transporte la Sibiu. S-a străduit să înfiinţeze şi aici un parc etnografic şi, într-un memoriu adresat ministrerului, Romulus Vuia specifica: „Intenţionăm să organizăm acest muzeu chiar şi pentru cazul ca instituţia noastră s-ar întoarce la Cluj. În acest caz, muzeul în aer liber ar rămâne la Sibiu”. A reuşit să înfiinţeze muzeul pe un teren din apropierea pădurii Dumbrava care i s-a pus la dispoziţie, el fiind considerat „părintele” muzeului în aer liber din Dumbrava Sibiului. Tot aici şi-a continuat activitatea didactică, a organizat cu studenţii cercetări etnografice în zonă şi a asigurat continuarea cercetărilor Cercului de Studii Etnografice, înfiinţat în 1939 la Cluj, preocupându-se totodată de înfiinţarea unui cerc similar al Banatului, la Timişoara.
Memoriu pentru Timişoara
În 1945, când s-a reîntors la Cluj, a găsit clădirea muzeului transformată în restaurant şi parcul etnografic distrus în cea mai mare parte. În acelaşi an a adresat un memoriu ministerului Educaţiei, în care pleda pentru înfiinţarea unei universităţi la Timişoara, a unei catedre de etnografie şi etnologie şi a unei secţii de folclor la facultatea de litere. „Etnografia… e un mijloc de educaţiune naţională nu mai prejos de Istorie şi Geografie, mijloc neapărat necesar în faza noastră de civilizaţie tranzitorie” spunea Vuia, cu atât mai mult cu cât „civilizaţia noastră populară, acest tezaur nepreţuit al individualităţii noastre etnice, este sortit pieirii”.
La fel ca tatăl său, şi Romulus Vuia a fost obligat să se pensioneze în 1947, de data aceasta de nou instauratul regim comunist, fără să fi fost susţinut de cei care îi fuseseră studenţi şi îi datorau cariera. După cei 25 de ani în care a condus muzeul, lăsa în urma sa aproape 15.000 de obiecte, stampe, diapozitive, o bibliotecă cu aproape 3.400 de volume. În anii care au urmat pensionării sale, instituţiile pe care le-a înfiinţat au fost distruse, colaboratorii săi înlăturaţi iar catedra de etnografie a universităţii, desfiinţată. A părăsit Clujul şi a plecat la Bucureşti, unde a dus o viaţă izolată. S-a stins din viaţă în vara anului 1963, iar în amintirea sa, bustul celui care a înfiinţat Muzeul Etnografic al Transilvaniei a fost aşezat la intrare.
Surse foto: razvanpop.ro, muzee.clujnapoca.rou.ro, anticariat-unu.ro, galeriasigma.ro, turistintaramea.blogspot.com
Primul muzeu etnografic a fost înființat de un bănățean, dar nu de Vuia asta, ci de Czirbusz Geza, secretarul Asociatiei Carpatine din Ungaria de Sud, în 19o4.
Csirbusz Geza nu era originar din Banat si el a constituit doar o colectie muzeala de 2-300 de obiecte, reprezentative pentru Ungaria de Sud, care erau expuse intr-o incapere. Romulus Vuia a intemeiat primul muzeu etnografic din Regatul Romaniei Mari si care a fost organizat dupa criterii stiintifice.