Lacurile din vecinătatea orașului Oraviţa, în zona dealurilor care leagă câmpia Caraşului de Munţii Aninei, reprezintă un adevărat paradis pentru pescarii amatori dar nu numai, căci zona oferă multe alte atracţii turistice.
Un vechi centru minier căzut în uitare
În jurul Oraviţei, exploatarea minieră era cunoscută încă din antichitate, minele din zonă, de unde se extrăgea minereu de fier, aramă, argint şi aur, fiind cele mai vechi din ţară alături de cele de la Ocna de Fier – Dognecea. La scurtă vreme după instaurarea stăpânirii habsburgice în Banat, administraţia a luat măsuri pentru reactivarea zonei miniere, iar Oraviţa a devenit un important centru minier şi metalurgic, care coordona întreaga activitate din Banat prin „Oficiul Minier al Banatului” mutat aici în 1723 de la Timişoara. Era, totodată, un însemnat nod comercial, care a favorizat şi dezvoltarea localităţii în epoca modernă.
La Ciclova Montană a fost construit primul cuptor cu furnal înalt pentru topirea minereurilor de pe actualul teritoriu al României iar zona a fost populată cu colonişti aduşi din Tirol, Saxonia şi Boemia, pricepuţi la minerit, dar şi cu locuitori veniţi din sudul Carpaţilor, mai ales din Mehedinţi şi Vâlcea. În 1770, la Oraviţa funcţionau deja patru topitorii şi mai multe cuptoare, iar în secolul al XIX-lea dezvoltarea economică a aşezării a fost impulsionată de introducerea transportului feroviar, linia ferată Oraviţa – Baziaş, dată în exploatare în 1854, fiind prima cale ferată din România de azi şi din sud-estul Europei. În 1863 s-a dat în folosinţă şi calea ferată Oraviţa – Anina, prima cale ferată montană de pe actualul teritoriu al României. Cu ajutorul noului mijloc de transport, cărbunii şi minereurile erau duse până la Dunăre, iar apoi cu vapoarele pe fluviu, până la Viena.
În secolul trecut, încă din anii interbelici, Oraviţa şi-a pierdut din importanţa industrială mai ales în urma ascensiunii industriale a Reşiţei. Exploatările miniere din zonă, reluate după al doilea război mondial, au fost definitiv sistate după 1990.
Cele mai vechi lacuri de acumulare
Cele două lacuri de acumulare de pe Valea Oraviţei, Lacul Mare şi Lacul Mic, au fost amenajate între 1727 şi 1733, prin lucrări hidrotehnice speciale, şi sunt unicate prin vechimea lor şi prin modul în care au fost realizate iar barajele au fost declarate monumente de tehnică industrială. Proiectul pentru amenajarea celor două lacuri din Oravița a fost realizat de căpitanul Iosif Motsidlovsky iar lucrările s-au făcut cu localnici, lucrarea fiind ulterior semnalată pe hărţi ale Banatului montan ca una specială şi de interes strategic.
Lacurile au fost folosite pentru asigurarea resurselor de apă necesare localităţii şi pentru spălarea minereurilor şi, în scurt timp, pe malurile Lacului Mare s-a amenajat o zonă de agrement pentru elita vremii şi alta pentru exerciţii sportive şi militare. Ulterior, ele au avut şi rolul de a regulariza debitul de apă pentru a preveni inundaţiile.
Dacă resursele minerale au mai fost exploatate în anii postbelici, lacurile de acumulare au fost neglijate şi s-au colmatat în mare măsură, iar barajele s-au degradat, atât din cauza fondurilor insuficiente dar mai ales a lipsei de interes.
După ce decenii de-a rândul lacurile nu au beneficiat de nici un fel de amenajări, din anul 2000 au intrat în reparaţii capitale. Lacul Mare din Oravița, aflat în estul localităţii, în cartierul Forviz, pe drumul către Marila, are o lungime de 230 de metri, o lăţime maximă de 120 de metri şi un baraj de 117 metri, iar Lacul Mic, amenajat pe aceeaşi vale, la aproximativ 800 de metri de Lacul Mare, are 145 de metri lungime, o lăţime maximă de 70 de metri şi un baraj cu o lungime de 68 de metri.
Concomitent cu reabilitarea lacurilor, s-a regularizat şi cursul pârâului Oraviţa pe o lungime de trei kilometri, iar astăzi lacurile au un rol de apărare împotriva inundaţiilor care au pricinuit pagube însemnate în mai multe rânduri în perioada în care lacurile nu au mai fost întreţinute, dar şi unul de agrement, fiind un loc ideal pentru piscicultură, cu şanse de revigorare a turismului în zonă într-un viitor cât mai apropiat.
Apele sunt populate cu crapi, carasi, păstrăvi, plătici, somn şi multe alte specii, iar permisul de pescuit nu este obligatoriu, în timpul verii putându-se pescui de la ora 5.00 dimineaţa până la ora 22.00, în schimbul unei taxe modice. Concursurile de pescuit au devenit din ce în ce mai dese şi atrag tot mai mulţi amatori în zonă, lacul a devenit o zonă de agrement şi promenadă unde au început să se organizeze tot mai multe spectacole, iar turiştii, dar și locuitorii din Oravița pot face plimbări cu barca sau hidrobicicletele pe lac sau pot sta la iarbă verde, bucurându-se de privelişte.
Surse foto: pescuitul.ro, obiective-turistice.romania-tourist.info, drumetiimontane.ro, turistprinro.files.wordpress.com, radioresita.ro
