Sunt cel mai ciudat om pe care-l cunosc. Teribil de ciudat. E tot o ciudățenie faptul că scriu asta. De parcă nu s-ar ști, ar putea spune câțiva.
Ocazional intru în panică de prieteni. Adică mă sperii că nu am (destui) prieteni, că cei pe care-i consider pe bune astfel sunt numărabili pe degete și mi se pare că e ceva greșit în asta, ceva greșit care se cere degrabă remediat.
Fac deosebirea, în discurs, între amici și prieteni și așa mai departe. Mă panichez că număr prea puțini din a doua categorie și nu mai văd clar. Vreau să mă împrietenesc, vreau să fie toți oamenii prietenii mei cei mai buni, din aceia cu care, chiar dacă ești tipul de om care nu dă niciodată nimic din casă, ești dispus să împarți toate gândurile, senzațiile etc. Din cei în fața cărora nu numai că-ți poți da jos toate hainele, simbolic vorbind, fără jenă sau traumă, dar în fața lor poți să îți smulgi și pielea de pe tine rămânând ecorșeul perfect.
Invariabil după momente din astea mă pierd. Mi-o iau, rău de tot. Dau credit cui nu trebuie, investesc unde nu e cazul și de aici mai departe e simplu de imaginat. Continui să analizez. Întotdeauna femeile dor mai rău decât bărbații.
Și nu e niciodată o lecție învățată. Ce e în spate? Poate chestia aceea aiurea învățată-n liceu, cu omul-ființă-socială. Nu am să pricep niciodată de ce s-a lipit în capul meu și de ce naiba nu se duce altundeva, idee proastă ce e ea!
