Salut. Eu sunt Georgeta. Sunt, și mă sperie oamenii. Mare parte din ei. Pentru că nu știu ce (să) fac (cu) ei. Pentru că frica de oameni este de cele mai multe ori întemeiată. O spun și alții. Și ei știu, ca și mine.
Că se poate să îți fie frică de oameni. De cei care scriu cu â la începutul cuvintelor, bunoăoară. Lista tuturor celor de care îmi este frică e lungă de tot.
Ce știu, însă, e că nu îmi este frică de oamenii care greșesc. Se întâmplă, iar uneori poate fi teribil. Se poate să fi trecut granițe. Să fi comis fapte cărora li se spune în societate de neiertat. Ce te faci atunci? Mereu m-am gândit că oamenii merită a doua șansă. Unii dintre ei. „Premianții”. Că doar așa înțeleg unde au stâlcit calea dreaptă ce o aveau de parcurs. Dacă vorbim de niște oameni cu capacitatea de înțelegere…
M-am mai întrebat și cu alte ocazii, tot public, ce te faci când cel mai bun prieten al tău o ia pe arătură, iar faptele lui sunt sancționabile în societate. Uiți de el, uiți istoria voastră împreună? Pentru toată viața sau pentru o bună perioadă de timp? Sau te faci că nu știi? Dacă ai fi tu în locul lui, cum ți-ar plăcea să se poarte ceilalți cu tine când greșești? Mie mi-ar plăcea să primesc ciocolată cu ardei iuți.
