Legende bănățene din vremea „când lupul era căţel şi spiritele împărţeau dreptatea”....

Legende bănățene din vremea „când lupul era căţel şi spiritele împărţeau dreptatea”. Află povestea cetății Sf. Ladislau FOTO

0
DISTRIBUIȚI
Dunărea la Coronini
Dunărea la Coronini

Vechea comună Coronini de pe malul Dunării, cunoscută şi sub numele de Pescari, şi-a luat numele de la Johann Baptist Alexius, conte Coronini de Cronberg, ofiţer în armata habsburgică şi guvernator al Voivodinei şi Banatului timişean după revoluţia de la 1848.

La câţiva kilometri depărtare, spre munte, se află satul Sfânta Elena (Svatá Helena), cea mai veche aşezare bănăţeană încă locuită de o însemnată comunitate de cehi. A fost al doilea sat de cehi înfiinţat în Banat, în 1824, cu colonişti aduşi din Boemia pentru a se ocupa de exploatarea lemnului, care au conservat până astăzi modul lor de viaţă. Înaintea cuceririi habsburgice aici s-a aflat însă o cetate medievală, iar frumuseţile naturale din zonă au transformat comuna într-un punct de interes turistic.

Cetatea Sf. Ladislau şi peştera muştelor columbace

Deasupra localităţii Coronini se află ruinele cetăţii Sf. Ladislau, numite de localnici „Cula”. Cetatea, dominată de un donjun circular, a fost ridicată de regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, pe o stâncă cu trei laturi abrupte şi un şanţ pe latura nordică, peste care fusese ridicat un pod cu două picioare de piatră. Cetatea, patronată de Sf. Ladislau, s-a bucurat de o mare atenţie din partea regalităţii maghiare în secolul al XV-lea, dar după cucerirea Banatului de către turci a fost distrusă.

Cetatea Sf. Ladislau
Cetatea Sf. Ladislau

Un alt punct de atracţie este peştera săpată în blocuri de calcar, numită Gaura cu Muscă, deoarece aici s-ar fi născut vestita muscă columbacă, cunoscută pentru ravagiile pe care le făcea în rândul animalelor, mai ales în Evul Mediu. O grotă a acesteia se află la doar câţiva metri deasupra şoselei, dar peştera propriu-zisă e mult mai sus, în stâncă. La gura peşterii se află un prag de aproximativ un metru şi jumătate înălţime care trebuie escaladat, iar dincolo de el se află galeria propriu-zisă, lungă de 254 de metri, în care trăiesc colonii de lilieci. De aici se poate admira panorama Dunării şi malul sârbesc al acesteia.

Stânca din mijlocul fluviului

Mult mai vestită este însă stânca de calcar înaltă de şapte metri, unică pe întreg cursul fluviului, care se înalţă din ape chiar în mijlocul Dunării şi este numită de localnici Baba Caia. Denumirea este de origine turcă şi însemnă „stânca tatălui”, dar ea aparţine vârstei cretacice şi acum marchează locul în care începe defileul Dunării.

În Evul Mediu, stânca era legată cu lanţuri de cetăţile Golubac şi Ladislau, aflate pe cele două maluri ale Dunării, pentru ca vasele să nu poată trece fără a plăti taxele vamale. În vremurile mai recente, un far ridicat pe stâncă era folosit de grăniceri în timpul embargoului impus fostei Iugoslavii, pentru a-i depista pe cei care făceau contrabandă cu carburanţi.

Legendele bătrânilor certăreţi

Se spune că odinioară, un moş şi o babă care trăiau pe aceste meleaguri îşi duceau zilele într-o ceartă aproape neîntreruptă. Moşul era chiar zeul Saturn, iar baba Gaia personifica zeiţa Pământului, Geea din legendele greceşti. Un motiv de ceartă era iarba, căci moşul spunea că ea trebuie cosită, în timp ce baba susţinea morţiş că trebuie tăiată cu foarfeca. Supărat foc, moşul a aruncat-o pe babă în apele Dunării, dar şi pe fundul apei baba a rămas la fel de îndârjită. Cum nu mai putea vorbi, şi-a ridicat două degete in formă de foarfecă deasupra apei, iar acestea s-au transformat în stâncile care se văd şi astăzi în mijlocul fluviului, în zona care marchează începutul Clisurii Dunării.

Baba Caia
Baba Caia

O altă legendă despre stâncile care au forma unor degete uriaşe spune că în vremuri foarte îndepărtate, când lupul era căţel şi spiritele împărţeau dreptatea, răsplătind faptele bune ale oamenilor şi pedepsindu-le pe cele rele, în aceste locuri trăia un bătrân, Vasile, cu baba lui, pe care o chema Babacaia. Fuseseră frumoşi şi harnici în tinereţe, chiar dacă nu foarte înstăriţi. Moş Vasile era pescar şi avea o luntre pe care o vopsise în culoarea închisă a apei, pentru a reuşi să păcălească vameşii, şi aducea de pe celălalt mal al Dunării tutun sau pescuia în locuri interzise. Cu timpul, Vasile şi luntrea lui au îmbătrânit, puterile l-au lăsat iar viaţa de zi cu zi a devenit tot mai anevoioasă. Lipsurile erau tot mai mari şi certurile dintre bătrân şi nevasta lui, tot mai dese.

Într-o iarnă geroasă din cale-afară, Vasile căzu la pat. Când a venit primăvara, într-una din zilele în care s-a simţit mai în puteri, împins de nevoi, s-a hotărât să iasă la pescuit şi a luat-o pe babă cu el să-l ajute să desprindă luntrea din locul în care era priponită. Drumul spre fluviu trecea prin livada unui vecin şi cearta a început imediat. Moş Vasile zicea că iarba tocmai fusese cosită, în timp ce Babacaia nu contenea să pretindă că fusese tăiată fir cu fir.

În timp ce mergea, baba nu mai contenea cu cicălelile, şi cum s-a apropiat prea mult de malul stâncos al fluviului a căzut în apă şi a fost dusă de curent în mijlocul acesteia. Bătrânul a început să strige după ajutor, fiind prea slăbit ca să se încumete singur să o salveze, dar nimeni nu se afla în preajmă. În schimb, baba nu înceta sa strige, în timp ce se scufunda, că iarba a fost tăiată cu foarfeca. Două degete de la mâna dreaptă încrucişate în formă de foarfecă au rămas deasupra apei şi spiritele au pedepsit-o pentru îndărătnicia ei, transformându-le în cremene pentru vecie. Babacaia a rămas, în vorbirea localnicilor, cuvântul care caracterizează femeile încăpăţânate.

Iubiri, răpiri şi răzbunări

Mai există o legendă potrivit căreia un cneaz sârb şi-ar fi legat de stâncă nevasta care l-a înşelat, spunându-i „Babo kaji se”, care, în traducere, înseamnă „Nevastă, căieşte-te”, dar aceasta a refuzat, susţinând că este nevinovată. Unii au mai numit stânca din fluviu „crăiasa singuratică a Dunării”.

După o altă variantă, în haremul paşei de la Golubać se afla o sârboaică – după alţii turcoaică – de care se îndrăgostise chipeşul comandant al cetăţii de la Coronini. Într-o zi, când paşa era plecat la vânătoare, tânărul a trecut Dunărea şi a răpit-o pe frumoasa femeie, iar la întoarcere a dat o petrecere la care au chefuit toţi ostaşii, până în zori. Paşa a atacat însă cetatea, a ucis soldaţii toropiţi de băutură şi i-a legat pe cei doi îndrăgostiţi de stâncă, lăsându-i să moară de foame şi de sete. Allah s-a îndurat de chinul lor şi i-a prefăcut în două stane de piatră, cea mai mare fiind a comandantului de oşti iar cea mai mică, a iubitei sale pe care o strânge la piept.

Surse foto: adevarul.ro, babacaia.uem.ro, buletindemehedinti.ro, ghiduri-turistice.info, cetati.medievistica.ro, speologie.org, wikipedia.org

LĂSAȚI UN MESAJ

Introdu rezultatul corect * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.