Noi românii ne mulțumim cu puțin.
Ne mulțumim cu 30 de lei în plus la pensie, fără să ne gândim la costuri. Ne mulțumim cu siguranța iluzorie a zilei de azi fără să ne gândim la ziua de mâine.
Prea mulți dintre noi, de prea multe ori, nu aspirăm la mai mult. Nu aspirăm la o țară în care oamenii să nu moară zilnic în spitale din cauza infecțiilor. Nu cred că-s aspirații înalte, să avem un sistem de sănătate sănătos. Dar în loc să-l schimbăm, îl lăsăm la fel. Sistemul e rezistent la schimbare așa cum bacteriile alea sunt rezistente la antibiotice.
Nu aspirăm la o clasă politică care să se intereseze mai mult de bunăstarea populației daca la deservirea intereselor de partd sau de gașcă. Nu cred că cer prea mult, doar inversarea proporțiilor: mai mult pentru țară, mai puțin pentru gașcă, nu invers, cum pare a fi situația acum și-n ultimii 70 de ani.
Ne mulțumim de prea multe ori că „măcar se face ceva”, în loc să analizăm și cum se face.
Ne mulțumim cu un loc de muncă mediocru în străinătate, când am putea să ne concentrăm energia pentru a schimba în bine țara asta prăpădită.
Am putea aspira la un sistem de justiție care să îi „atingă” cu adevărat pe marii corupți. Pentru că, chiar dacă fac închisoare, cei mai mulți dintre ei își ispășesc cei câțiva ani și se bucură în continuare de conturile umplute din corupție și de care procurorii nu s-au atins.
Ne mulțumim cu câte-o demisie după ce o dă unul urât de tot în bară, și mai și persistă în nesimțirea sa, în loc să aspirăm la o țară în care, dacă tot greșește reprezentatul tău, apăi să fie greșeală, și nu „schemă” de ajutorare a unora sau altora.
Aș vrea să văd că avem aspirații înalte, și nu doar individual, pentru propiul folos, că la aia (aproape) toți ne pricepem. Nu, aș vrea să văd că aspirăm la mai multe ca popor, ca nație, ca grup de oameni care împart un spațiu geografic pe care-l vedem cum se fărâmă sub tălpile noastre. Măcar de aveam niște autostrăzi pe care să le vedem cum se degradează.
Dar pare-se că noi nu aspirăm, cel mult dăm cu mătura.
