Noua regulă fără de care se pare că nu mai funcționăm ca nație se învârte în jurul secretului. Cine nu are secrete, să-și facă! Nu de alta, dar fără niște secrete compromițătoare nu ai nicio șansă să accezi niciunde. Până la urmă, ca să ajungi în posturi-cheie trebuie să fii șantajabil. Și adică ar fi doar atât, ar fi bine. Sau nu?
Îmi povestea cineva de curând că atunci când te decizi să susții pe cineva în campania electorală și preconizezi să ajungi într-un post-cheie, ulterior, îi dai un motiv de șantaj, anterior.
Pentru liniștea noastră.
Realitatea e că a devenit un fel de sport național secretizarea. Ascundem statistici compromițătoare, nu declarăm cazurile de infecții nosocomiale, nu argumentăm cu subiect și predicat folosința banilor publici pentru că de fiecare data direcțiile spre care o iau au în spate secrete – interesul față de firma X sau personajul Y care din rațiuni diverse trebuie să primească ”sprijin”.
De la vlădică până la opincă, sau invers, cultivăm relații personale întreținute pe la colțuri, atribuim case pe daiboji sau ascundem anexele de la contractele mari de privatizare, adică le secretizam pentru că ”așa a vrut cumpărătorul”.
Sigur că nu vrem să avem cu noi ochiul magic în momentele intime (vorbesc în general, să mă scuze subiecții sau subiectele din tabloide). Sigur că sunt acorduri care privesc securitatea națională și care trebuie apărate, doar pentru că ne place cum sună. Toți ne comportăm ca președinții.
Toate astea nu fac decât să ne irosim eforturile și viață, unii că să ascundem ce ascunde pisica și alții să dezgroape ceea ce nu trebuia neapărat ascuns.
Să fie oare doar o manifestare de lipsă de curaj în a ne recunoaște hotărârile sau o crasă prostie din cauza căreia nu știm să ne disimulam, profesional și profesionist sau măcar rezonabil, interesele?
Până una alta miroase teribil a stricăciune și mirosul ăsta ne este servit zi de zi.
