Îmi amintesc cum l-am văzut prima dată. Budapesta. Purta ciorapi în dungi, ca de copil, cu galben, roșu etc. și pantofi din piele grunjoasă. Mă uitam la șosetele lui și zâmbeam.
Eram la Academia de Arte frumoase a Ungariei. Mi-a povestit că sunt din piele de struț, că îi cumpărase în nu mai știu ce țară. Era fermecat de ei. Și eu. Atunci am văzut pianul. Pianul. Pianul No.1270. Încălțat în ghete din bronz, în toate picioarele, cu recipiente de sticlă umplute cu ramuri de bronz deasupra. O fragilitate prețioasă. Era tot el, sufletul lui. Ștefan Călărășanu transformat dincolo de ființă. Abia după aceea am cunoscut omul. Sculptorul rămâne personajul care vorbea cel mai pasional despre încălțări. ”Când sunt trist, cumpăr pantofi sau flori”, mărturisea deseori. Știu că voi fi acuzată de superficialitate, că operele maestrului care a urcat la ceruri în sunetul propriilor clopote de piatră și metal nu încap comparație.
”Aş vrea să mă leg ca o geamandură de viaţa intensă de atunci”, spunea el referitor la perioada în care i-ar fi plăcut să trăiască – La Belle Epoque. Nu știu cum e când te duci, dear mă gândesc că poate Manet, Gauguin, Van Gogh, Matisse, Picasso, Brâncuşi, Giacometti l-au întâmpinat aseară pe maestrul nostru printre ei.
