Bioţeapa românească

Să fii bio e cool. Cum tot trec pe lângă magazinul bio din mol, am zis să mă documentez. Prima oprire – vitrina cu sandviciuri. Întreb ca un cumpărător serios „Pâinea e bio?”. „Pâine albă, normală” îmi răspunde sec vânzătoarea cu echipament branduit. Aha – deci mănânc e-uri, chimicale de umflat aluatul. Nu mai întreb de şuncă. Seamănă exact cu aia din hipermarketu’ de peste drum. Preţul sigur e cu steroizi – îl bate pe ăla din benzinării. La o masă, două doamne muşcă din sandviciuri cu ochii dilataţi. Se vede pe faţa lor fericirea că-s bio.

 Pe câteva rafturi stau înşirate iaurturi şi semipreparate, majoritatea aduse din UE, care au scris mare pe ele Bio, Eco şi altele din astea.

Când ajung la raftul cu legume, fug repede până afară. Să mă asigur că am intrat la bioşop. Câţiva ardei, parcă-s copiaţi, îmi arată că şi natura poate scoate produse identice în serie. Oare? Fructele de kiwi bio diferă doar la preţ de suratele lor – 14,99 lei kilogramul. Câteva mere româneşti cu urme de lovituri salvează aparenţele.

 Adevărata lovitură e la carnea bio. Un kil de pui grill, bio după eticheta de preţ, costă fix 51,89 lei.  Carnea vineţie de cât a stat în congelator e vidată-n folie. Pofta de bio mi se taie definitiv când dau cu ochii de pulpa de curcan – 151,39 lei kilu. Cam 25% din salariul minim pe economie, după un calcul simplu. E atât de preţioasă încât nu găsesc decât o etichetă cu preţul. Nimic despre provenienţă sau termen de garanţie. Pe viaţă, probabil. Că doar e bio. Plec ameţit din bioşop. Ameţeala e ceva natural. Deci îs bio.