Încep acest comentariu prin a recunoaşte meritele lui Marian Iancu în performanţele nesperate obţinute de Poli Timişoara în ultimii ani. Însă, mai enervante decât un muscoi care bâzâie pe la ureche, sunt declaraţiile sforăitoare ale acestuia, care, la intervale de timp studiate, iese ca să răcnească în public cât nu-l ajută autorităţile locale.
În ultima declaraţie, toţi de la Primăria Timişoara şi Consiliul Judeţean Timiş au fost făcuţi nesimţiţi de Iancu pe motiv că banii veniţi de la autorităţile locale nu pot asigura stabilitatea financiară a echipei. Slobodul la gură Iancu uită că a venit la Timişoara nu din dragoste pentru culorile alb-violete, ci pentru că avea nevoie de o imensă maşină de spălat imaginea pentru a scăpa de petele uleioase ale scandalului RAFO. Interesul său a coincis cu cel al autorităţilor, care aveau nevoie de o soluţie pentru a reactiva fenomenul Poli. Excelentele rezultate ale echipei înseamnă şi bani pe care clubul îi încasează. Dar despre asta Marian Iancu uită să vorbească. Interesant este că pe patronul de la FC Timişoara l-a lovit muţenia atunci când primăria a făcut audit la club pentru a vedea dacă să se asocieze într-o nouă societate. Nu l-am auzit pe gureşul Iancu să iasă pe la televizoare şi să spună că nu-s adevărate gravele nereguli descoperite în urma auditului.
Cu aceeaşi nesimţiţi de la primărie şi consiliu local, Iancu a încercat să le tragă timişorenilor cea mai mare ţeapă imobiliară botezată frumos Cartierul viola sau să mai facă o ghiduşie când a simulat transferul de proprietate a echipei către Ovidiu Tender. S-a ajuns până la aberanta situaţie, ca galeria să fie folosită ca mijloc de presiune asupra consilierilor.
Are însă şi Iancu dreptatea lui când vorbeşte de nesimţirea autorităţilor locale. Nici unul dintre aleşii poporului nu a scos un cuvânt despre atitudinea dictatorială a jupânului echipei care dă interzis jurnaliştilor după cum vrea muşchii lui, atunci când vreunul îşi permite să aibă alte păreri decât cea a sa. Tăcerea complice a autorităţilor este, într-adevăr, o mare nesimţire, dacă nu uităm că, la Timişoara, s-a murit ca fiecare să poată să-şi spună părerea liber.
Probabil că dacă i-ar fi îndeplinit una dintre cele două dorinţe lui Iancu, acum nesimţiţii ar fi fost lăudaţi de acelaşi patron. A cere bani mai mulţi autorităţilor locale în aceste vremuri de criză, când nu-s destule fonduri pentru lucruri care afectează mai mulţi decât cei apropiaţi de fenomenul alb-violet, seamănă izbitor cu lansarea fastuoasă a celei mai înalte clădiri din lume într-o ţară care stă cu falimentul la uşă. Cum nimeni nu l-a obligat pe Marian Iancu să investească zeci de milioane de euro la echipa de pe malurile Begăi şi cum autorităţile locale sunt naşpa, nasoale şi de nesuportat, se naşte o întrebare simplă „De ce nu divorţezi de Timişoara, coane Iancule?”.
