Despre dependenţa ultimilor căldărari

Despre dependenţa ultimilor căldărari

0
DISTRIBUIȚI

E dependent. De loviturile de ciocan. Pentru că aşa-şi modelează dorinţele. În alama ajunsă căldări sau ibrice. Se prezintă simplu iraf 8 p„Victor Căldărar, singurul ţigan din Brăteşti cu carnet de meşter popular”. Îşi împinge pălăria-n vârful capului şi-şi vorbeşte despre dependenţa sa ca la psiholog „”când îţi intră meseria-n sânge, nu mai poţi să faci altceva. Te împinge de la spate. După ce pui mâna pe ciocan şi începi să dai în cupru, imediat te prinde. Pe la mine m-a luat la opt ani”. Şi nu a avut cum să se opună.


A părăsit şcoala, în clasa a doua, după doar două luni. „Oricum, ştiu să scriu şi să citesc”, punctează Victor, care continuă filosofia „din ce ştie omul să facă, din aia trăieşte. Noi umblăm cu căldări. Ce să facem altceva? Plus că-s şi banii care-i câştigi”.

Dependenţa şi-o tratează cu muncă. Palmele băşicate de coada ciocanului ştiu cel mai bine cum se fac patru ibrice-n şase zile sau cât de greu e să faci o carafă dintr-o singură bucată de material. Cel mai mulţi bani i-a luat pe un cazan. Vreo 200 de milioane de lei vechi.  De când cu economia de piaţa au crescut şi preţurile. Pentru că acum căldările se fac cu cupru de Grecia. pentru că-n România nu se mai produce materie primă. Când nu meştereşte, Victor „mănâncă” kilometri. Umblă pe la târguri – de la Constanţa la Timişoara, la IRAF. A ajuns până şi-n Italia. Când simte că vrei să pleci, te îmbie „nu iei un ibric? Iese cea mai bună cafea”.  Nu mai sunt prea mulţi ca el. În Brăteşti – doar şase familii. Dar ştie că fiul său îi va urma calea. Pentru că la şase ani deja e dependent.

LĂSAȚI UN MESAJ

Introdu rezultatul corect * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.