Dacă, până în decembrie 1989, pentru un post telefonic trebuia să ai pile grele şi bani de şpagă, iată că am ajuns în momentul în care 
pentru a renunţa la o reţea de telefonie fixă sau la un abonament tv trebuie, de asemenea, să ai pe „cineva” undeva, care să cunoască modul cum poate să te scape de contract.
Iar dacă nu, nu e departe momentul în care să plateţti o şpagă doar-doar vei scăpa de super ofertele şi bonusurile cu care ei încearcă să te pastreze de client. Dacă mai e ceva care să-ţi amintească de cenuşiul acelei perioade sunt aceste doamne cu mileuri şi „macrameuri”. Apar în oraş în locuri de ele ştiute şi, fără să aibă vreo vină, încearcă să existe între aceste două lumi, în care se pare că doar cererea şi oferta mai pot pune puţină ordine si rigoare. „Cadouri” se chema varza de magazin din care a mai ramas doar stafia de la intrare şi care a dovedit că, deşi vremurile nu se schimbă, „Prada”este singurul concept care rămâne viabil. Cu cizme de gumă de lux şi cu ciucuri croşetaţi undeva între China şi Vietnam.
