Când l-a străpuns glonţul miliţiei direct în inimă a înviat. Libertatea. S-a prăbuşit pe asfaltul mustind de sânge. Ridicând spre ceruri 
ochii în care se reflecta. Speranţa. S-a transformat în miliarde de particule în crematoriu. Pentru a lăsă un semn lumii.
Că într-un Decembrie primăveratic o mână de oameni a privit în ochi diavolul. Cu riscul de a se prăbuşi-n moarte. Anii au trecut şi icoana eroilor Timişoarei a început să fie acoperită încet încet. Cu mâzga uitării. Urmaşii foştilor activişti care cereau sânge, democraţii politicieni de astăzi, au tras când au apucat şi ei câte-o flegmă. Groasă ca şi nesimţirea de a nu opri măcar o clipă şi a se închina o clipă în faţa celor fără de care viitorul le-ar fi fost altul. Eroii nu sunt nici buni, nici răi. Nici frumoşi, nici urâţi. Nici mari, nici mici. Sunt doar semnele conştiinţei unui popor. Care trăiesc până-i sfârtecăm iremediabil cu glonţul nepăsării noastre. Timişoara îşi plânge astăzi morţii. Să ne oprim o clipă la Cimitirul Eroilor. Şi să ne închinăm în faţa celor care ne-au dat porţia de libertate. Ajunsă la anul 21.
