„Dacă mergi cu bicicleta, ai toate şansele să fii călcat de taximetrişti, care conduc ca nebunii“, este una dintre primele replici despre Timișoara pe care le poți auzi de la Sergio Santos, un spaniol care se declară totuși îndrăgostit de orașul nostru. Sergio Santos s-a stabilit în oraşul de pe malurile Begăi la începutul lunii septembrie a anului trecut şi recunoaște că orașul i-a picat cu tronc. În vârstă de 23 de ani, spaniolul reușește să îmbine două vieți. În timpul zilei, este un corporatist disciplinat, fiind angajat la o multinațională din Timișoara. Lucrurile se schimbă însă seara. Sergio scapă de hainele cuminți, își ia chitara și se transformă în muzicianul deja cunoscut clubberilor din oraș. Sergio cântă, weekend de weekend, în El Che. Deşi nu ştie decât puţine cuvinte în româneşte, muzicianul se simte ca acasă în Timişoara şi îşi ia cât se poate de în serios recitalurile săptămânale. „Încerc să pregătesc pentru fiecare săptămână două, trei piese noi. Lumea e interactivă şi de când stau aici am auzit o serie de piese noi, care m-au inspirat. Aici am dat de exemplu peste I follow rivers cu Lykke Li. Pe care, la sugestia unui prieten de la lucru, am adaptat-o în I swallow… Mai cânt şi piese ale celor de la Rage against the Machine, System of a Down, Johnny Cash, Manu Chao. Dar şi Rihanna, într-un fel unic, adaptat“, a povestit spaniolul care în trecut a cântat alături de trupe ca Overbukin, Orzowei sau Tránsito Orchestra.
Având în vedere faptul că mai mulţi prieteni i-au sugerat să adapteze câteva cântece româneşti, Sergio Santos pregăteşte intens acest moment. „Deocamdată, mi-e frică să le cânt, din cauza pronunţiei. Dar îmi exersez româna de fiecare dată când am ocazia, în taxi, la cumpărături…Şi evident, voi cânta nişte piese româneşti“, a mai spus el. Sosit în oraşul nostru după un periplu de un an în capitala Ungariei, Budapesta, Sergio s-a îndrăgostit de Timișoara, pe care îl consideră interesant dintr-o sumedenie de motive.
„Îmi place oraşul ăsta, e plin de istorie şi lume prietenoasă. Sunt pasionat de fotografie şi am găsit câteva peisaje mirifice aici, în Piaţa Maria, de exemplu. Nu-mi place să fotografiez Centrul, mă amestec în periferii şi încerc să prind pulsul, să intru în cotidian. Îmi plac şi clădirile comuniste pe care le aveţi, blocurile acelea. Deşi clădirile în sine sunt fără suflet şi personalitate, oamenii care trăiesc acolo sunt foarte interesanţi“, spune el.
Alături de fotografie, Sergio Santos e pasionat şi de proză scurtă şi de când a sosit în oraşul nostru a găsit inspiraţie pentru romanul său „aflat în lucru“, care va fi neapărat o tragi–comedie. În ceea ce priveşte lucrurile mai puţin plăcute din oraşul nostru, Sergio Santos are câteva „apăsări“. „Se întâmplă expozitii fotografice şi alte evenimente culturale, dar care sunt underground, nu sunt anunţate niciunde. Am fost surprins şi să constat că nu se ascultă muzică românească, aici. Nu e posibil să nu auzi niciunde Taraf des Haidouks sau Romica Puceanu, de exemplu. Eu am terminat Facultatea de Sociologie, dar nu-mi place politica, deci aici nu mă exprim. Drumurile? Dacă mergi cu bicicleta prin Timişoara ai toate şansele să fii călcat de taximetrişti cu Dacia Logan, care conduc ca nebunii. Bine, mai sunt şi gropi, dar asta nu e esenţial“, este de părere Sergio.
Spre deosebire de oraşul său natal, Salamanca, băuturile din barurile timişorene sunt mult mai ieftine, chiar dacă cantitatea turnată de barmanii timişoreni în pahare e mult mai mică. „În Spania e greu sa găseşti un loc unde să stai jos şi să dansezi în acelaşi timp. Mă refer la cluburi care au mese şi scaune. Nu e deschis până la şase dimineaţa, cum e aici, dar barul e mult mai mare şi, implicit, şi viteza de servire. Aici, alcoolul e ieftin, dar paharele nu-s aşa pline. Comparativ, în Salamanca, un whisky cola e 7 euro şi jumătate, iar aici, 2 şi jumătate“. Clasica întrebare „Unde te vezi peste cinci ani?“ smulge un zâmbet cât se poate de larg din partea spaniolului îndrăgostit de Timişoara: „E imposibil să răspund. Nici peste cinci zile nu ştiu ce voi face. Evident, mi-ar plăcea să profesez sociologia, să cânt pe scena festivalului Sziget, să public un roman, dar astea-s vise, deocamdată“. Cert este că trubadurul spaniol care cântă în fiecare vineri la chitară Guantanamera sau Pink Floyd se simte ca acasă în Timişoara. Şi-n plus, nu vrea să meargă deloc la Bucureşti, fiindcă are încredere în părerea prietenilor. Iar aceștia l-au convins: nu are ce căuta în capitala aglomerată.
