O modestă fortificaţie de pământ la origini, „castrum regium Themes”, cum este menţionat în izvoarele medievale timpurii, avea să se dezvolte aproape spectaculos începând cu prima jumătate a secolului al XV-lea, devenind una din cele mai râvnite cetăţi, mai ales pentru importanţa ei strategică. Iniţial, cetatea, care asigura protecţia locuitorilor din aşezarea civilă aflată în imediata apropiere, avea probabil o formă dreptunghiulară şi era înconjurată de un val de pământ cu palisadă şi de un canal cu trei braţe ale Timişului iar în interiorul fortificaţiei, de-a lungul a două străzi, se înşirau case modeste. O nouă cetate a fost ridicată de regele Carol Robert de Anjou, care se întindea pe aproximativ două hectare şi jumătate iar în partea de nord a acesteia s-au construit case pentru personalul curţii regale, nobilime şi cler dar şi pentru meşteşugari şi negustori. Dintre lăcaşurile de cult, cea mai importantă biserică a fost cea închinată Sfântului Gheorghe, protectorul cetăţii, care se afla pe locul actualei pieţe cu acelaşi nume.
Când comitele de Timiş Filippo Scolari a primit cetatea în dar de la regele Ungariei Sigismund de Luxemburg, meşterii şi artiştii italieni pe care i-a adus la Timişoara au ridicat în cetate noi palate, biserici şi capele, au amenajat pieţe şi au săpat fântâni. Multe clădiri vechi au fost renovate şi au fost refăcute zidurile de apărare ale cetăţii. În vremea lui Scolari, mulţi pictori, sculptori, ebenişti, arhitecţi, cunoscuţi umanişti şi învăţaţi italieni, medici dar şi oameni de afaceri, meseriaşi şi negustori, şi-au adus contribuţia la înviorarea cetăţii Timişoarei. Din nefericire, toate edificiile şi operele de artă realizate la Timişoara prin grija ilustrului condotier au fost distruse în urma ofensivelor otomane. În 1455, cetatea a ajuns în stăpânirea lui Iancu de Hunedoara, care a reconstruit la rândul lui fortificaţiile cetăţii şi multe edificii care s-au dărâmat în urma cutremurului din 1443. Antonio Bonfini, cronicarul de curte al regelui Matia Corvin, avea să spună despre cetatea Timişoarei din a doua jumătate a secolului al XV-lea că este un oraş atrăgător, în plină dezvoltare, cu o cetate puternică, edificii alese şi palate pompoase. În timpul lui Pavel Chinezu, cetatea era numită „civitas”, după ce în perioada anterioară fusese menţionată doar cu numele de „oppidum” (târg) şi era punct de vamă. Avea în jur de 4-5.000 de locuitori, un număr însemnat pentru acei ani.
Comitele a înălţat o nouă linie de fortificaţii, în atunci au apărut primele bastioane rotunde, pentru artilerie, s-au construit turnuri iar cetatea avea cinci porţi. În structura de fortificaţii a Banatului, prin care era controlată zona Dunării de la Belgrad la Severin, cetatea Timişoarei, alături de cea a Belgradului, reprezenta un punct strategic crucial în sistemul medieval militar, care stătea în calea înaintării otomanilor spre centrul Europei. În 1514, Timişoara a fost atacată de ţăranii răzvrătiţi conduşi de Gheorghe Doja dar răscoala s-a sfârşit în faţa zidurilor cetăţii. Comiţii care i-au urmat lui Pavel Chinezu continuaseră lucrările de fortificare, existau două rânduri de palisade puternice şi ziduri prevăzute cu tunuri, mai scunde în partea dinspre castel. Doja cunoştea bine cetatea, căci fusese aici de mai multe ori cu prilejul campaniilor antiotomane la care participase în tinereţe şi socotea că o va putea cuceri uşor dar ajutorul sosit din partea voievodului Transilvaniei a dus la înfrângerea răsculaţilor, în bătălia dată pe câmpia din jurul cetăţii.
Cetatea a avut însă mult de suferit şi a devenit mult mai vulnerabilă în faţa atacurilor otomane, deşi au fost aduşi în mare grabă ingineri şi arhitecţi militari italieni, care au întărit zidurile de piatră şi de pământ şi au ridicat bastioane în stil italian. Fortificaţia era apărată de apele râului Timiş, în jurul oraşului erau numai mlaştini şi exista un singur drum spre cetate, cu un pod care, în caz de primejdie putea fi ars. Potrivit descrierii unui contemporan, „cetatea, mică, înconjurată de fortificaţii de pământ şi lemn, are lacune spre partea apei dar adâncimea şanţului şi palisadele o apără bine. Artileria nu o poate bate. Altă parte este alcătuită din ziduri în stil vechi, la care au început lucrările de fortificare pe o lungime de 150 de paşi. Turnul din mijloc este fortificat pentru archebuzieri. Laturile de sud şi est, din pământ şi lemn, au fost transformate în sistem bastionar, cu bastioane de pământ. Iar pe laturile de nord şi vest a fost construit un zid de o sută de paşi, cu o lăţime de aproximativ doi metri. Turnul Apei a fost transformat în cazemate pentru artilerie”.
Cronicarul turc Mustafa Gelal-Zade scria că „oraşul Timişoara este foarte mare şi cetatea sa foarte bine întărită… fortăreţele, bisericile şi turnurile sale cu clopotniţe erau apărate de apele şi mlaştinile din jur… trecea drept unul dintre oraşele cele mai însemnate din ţara ghiaurilor. Dar aici încă nu călcase picior de musulman”. El recunoaşte, de asemenea, că „fortăreaţa Timişoara este o cetate pizmuită în lumea aceasta… avea ziduri şi turnuri foarte puternice, fiind cu neputinţă de a fi trecute. De aceea, era greu să se poată pune mâna pe ea. Era cea mai însemnată şi cea mai puternică dintre cetăţile ţării Transilvaniei… în ce priveşte rezistenţa, este proverbială”. Zidurile de piatră şi mai multe clădiri au suferit multe stricăciuni în timpul primului asediu otoman, căci Mehmed paşa a înconjurat cetatea, a aşezat tunuri în mai multe locuri şi le-a îndreptat asupra zidurilor. Când se apropia iarna şi turcii s-au retras, zidurile au fost din nou întărite şi s-au mai construit două şanţuri de apărare dar în vara anului 1552, puternica armată otomană condusă de Ahmed paşa care a ajuns din nou sub zidurile Timişoarei a săpat metereze şi şanţuri, a tăiat lemne pentru a acoperi drumurile printre mlaştini, a început bombardarea acestora şi a distrus podul spre insulă. În cele din urmă, vestita cetate bănăţeană a fost silită să se predea şi avea să stea sub stăpânire otomană 164 de ani. Pentru Timişoara lua sfârşit o lume şi începea o alta.
buna ideea cu subiecte istorice .Continuati