Campanie PRESSALERT.RO ÎNVINGĂTORII Margit Șerban, „mama” copiilor care se luptă să trăiască

Este probabil una dintre cele mai senine persoane pe care ai ocazia să le întâlnești în viață. Privirea deschisă, un zâmbet ușor, o voce calmă. Nimic din postura acestei femei destinate parcă pentru halatul alb nu trădează tragedia personală sau dramele de zi cu zi pe care încearcă să le aline. La 71 de ani, Margit Şerban, şefa Clinicii de Oncohematologie din cadrul Spitalului de Copii „Louis Ţurcanu”, nu oboseşte niciodată. Spitalul a devenit a doua sa casă. Deși înnăscută, dorința de a face pur și simplu bine a copleșit-o atunci când nimic nu a putut să-i ajute fiul, iar femeia i-a privit plecarea din viață neputincioasă. În loc să o dărâme, acest lucru a făcut-o mai puternică, transformând-o în “mama” micuților suferinzi.

Pe Margit Şerban am găsit-o într-o zi de vineri în biroul ei dintr-un corp al spitalului pe care s-a zbătut ani în şir să-l vadă realizat. Biroul pare mai degrabă o cameră obişnuită, plin de jucării mari de pluş, iar un colţ al încăperii este destinat diplomelor şi trofeelor obţinute pentru că şi-a făcut meseria într-un mod onorabil. „A renunţa este ultimul lucru pe care poţi să ţi-l permiţi ca om, deci trebuie să supravieţuieşti, să-ţi duci crucea mai departe” – acestea sunt cuvintele pe care femeia le citeşte zilnic şi care o întăresc atunci când nu mai are putere, cuvinte care sunt scrise chiar pe biroul său.

Fraza este în limba germană pentru că Margit Şerban este pe jumătate nemţoaică, dar s-a născut şi a copilărit în România. A ales Medicina la insistenţele bunicii sale care îi spunea mereu că „atunci când nu voi mai fi, vreau să mă odihnesc în pace ştiind că nepoata mea este medic”. Margit visa în tinereţe că va deveni un arhitect cunoscut, însă nu a putut să iasă de sub cuvântul familiei şi în cele din urmă i-a făcut hatârul bunicii și a dat la Medicină. Destinul a făcut ca imediat după ce a terminat facultatea să fie angajată ca medic pediatru, iar profesorul Louis Ţurcanu, care din 1963 se afla în fruntea Clinicii de Pediatrie I, i-a spus foarte clar că trebuie să meargă pe Oncologie. „Oncologia nu a fost decizia mea, Louis Ţurcanu era un om cu verticalitate şi o mare corectitudine şi mi-a spus să merg pe această disciplină. În acele vremuri nu aveai ce să spui împotrivă, nu te puneai la discuţii cu şeful”, îşi aduce aminte Margit Şerban de cel care i-a fost mentor. Încă de la începuturile carierei de medic pediatru, a fost respectată de colegi pentru modul în care îşi făcea treaba, mai ales că familia a educat-o că poate reuşi în viaţă dacă ţine cont de trei lucruri: muncă, ordine şi disciplină.

„Credeam că nu o să pot să văd copii niciodată”

Margit şi Viorel Şerban şi-au dorit foarte mult un copil, însă ani întregi au crezut că visul nu li se va împlini niciodată. Totuşi, după tratamente, la 37 de ani Margit primea vestea că în sfârşit este însărcinată. Cristian a fost cel mai frumos cadou pe care familia Şerban l-a primit de la Dumnezeu, însă în anul 1991 s-a petrecut tragedia. Au trecut 22 de ani de atunci, însă Margit îşi aminteşte totul ca şi cum ar fi fost ieri, iar lacrimile îi curg pe obraz. „Era vară şi am plecat în concediu şi copilul nostru de unsprezece ani s-a înecat. După acel moment am crezut că nu o să mai pot să văd copii niciodată. Dar după câteva luni m-am întors la serviciu pentru că ştiam că sunt atât de multe mame în situaţia mea, care trăiesc cu frica că pot să îşi piardă copilul în orice clipă. Am realizat că aceasta este misiunea mea, să le stau alături şi m-am angajat că o să fac tot ce-mi stă în putinţă ca nimeni să nu aibă o soartă asemănătoare cu a mea”, povesteşte medicul.

La fel de greu i-a fost şi lui Viorel Şerban să treacă peste greaua încercare, iar după câteva luni de la tragedie, medicul specializat în diabetologie a luat decizia că trebuie să facă ceva ca să-şi aline suferinţa.

Aşa a luat naştere ideea realizării Centrului „Cristian Şerban” de la Buziaş pentru copiii şi tinerii cu diabet şi hemofilie. Margit îşi aminteşte că soţul ei a fost dărâmat „şi prin Centrul medical de la Buziaş şi-a găsit un motiv pentru a trăi, cred că a fost o măsură inconştientă pe care a luat-o ca să poată supravieţui. I-am spus că nu avem atâţia bani să ridicăm un astfel de centru, dar el era pornit şi atunci l-am sprijinit. Mă gândeam că o să realizăm cel mult o capelă”.

Au urmat mai bine de cinci ani în care cei doi medici au bătut la sute de uşi în speranţa că vor primi o mână de ajutor, Margit a negociat cu mai mulţi sponsori din străinătate, iar Viorel a tratat cu cei din România. „Am primit lemne, materiale pentru construcţii, marmură de la oameni generoşi. Cred că oamenii au avut încredere în noi mai ales că ştiau prin ce nenorocire am trecut şi le-am câştigat încrederea, au fost fantastici”, povesteşe Margit Şerban despre cei care le-au fost alături.  După şase ani de la iniţierea proiectului se inaugura oficial Centrul medical „Cristian Şerban”, iar o statuie a băieţelului lor veghează asupra miilor de copii care au trecut pragul instituţiei de-a lungul a 16 ani de activitate. Margit Şerban este un om foarte credincios şi crede că doar Dumnezeu a făcut ca în şase ani să poată realiza clădirea din Buziaş. Până în prezent peste 15.000 de copii din România au primit o şansă la viaţă, iar familiile lor nu au plătit nici măcar un leu pentru serviciile de care au beneficiat în centru.

„Mi-e frică să am timp liber”

Despre meseria de medic pediatru oncolog, Margit Şerban spune că nu este prea uşoară, mai ales că zilnic se întâlneşte cu mămici şi copii care suferă, iar teama de moarte pluteşte la în atmosferă. Deşi au trecut aproape 40 de ani de când medicul a fost nevoit să îi spună pentru prima dată unei mame că fiul ei are cancer, Margit Şerban îşi aminteşte şi acum acele clipe grele, iar lacrimile încep, din nou, să-i curgă pe obraz. „Nu aveam unde să ne aşezăm aşa că stăteam în picioare pe coridor, la subsolului unei clădiri a spitalului. Când i-am spus acelei femei că copilul ei are cancer, a pălit la faţă şi a leşinat, nu o să uit niciodată reacţia acelei mame. Chiar şi acum mi-e greu să le spun părinţilor, dar încerc să le explic că leucemie sau cancer nu înseamnă neapărat moarte pentru că sunt 80 % şanse de vindecare. Dar copiilor nu le spun niciodată, ci doar că au o boală gravă şi au nevoie de un tratament sever ca să se vindece. Nu pot să le spun că au leucemie sau cancer pentru că mă gândesc să ar putea să nu mai dorească să mai lupte”, ne spune Margit Şerban.

Medicul are 71 de ani, a renunţat la meseria de profesor universitar, însă nu doreşte să iasă la pensie înainte de a vedea că toate proiectele pe care le-a iniţiat la Spitalul de Copii „Louis Ţurcanu” vor fi terminate. Margit Şerban ştie că este timpul să se oprească, însă îi este şi foarte greu să se despartă de această meserie. Femeia recunoaşte că a obosit, însă „mi-e frică de faptul că atunci când voi avea prea mult timp liber o să încep să îmi rememorez viaţa şi o să mă gândesc la ce am făcut bine şi ce am omis să fac. Cred că o să-mi fie foarte greu, în ultimii 20 de ani nu am avut niciodată concediu pentru că timpul liber este duşmanul meu”. Doar optimismul şi tăria de caracter au determinat-o pe Margit Şerban să treacă peste moartea singurului ei copil şi să îşi dedice viaţa micuţilor care au cancer, leucemie sau hemofilie şi consideră că, deşi i-a lipsit ce şi-a dorit cel mai mult, „viaţa pe care o trăieşti trebuie să o faci suportabilă şi mai bună pentru ceilalţi, să faci din viaţa ta un model şi o învăţătură pentru alţii, o viaţă care să fi meritat să fie trăită”.

Margit Şerban este un om cu care Timişoara se mândreşte, printre distincţiile obţinute de-a lungul timpului se numără Diploma de Excelenţă pentru cele mai bune rezultate medicale în 2001, când a fost realizat primul transplant medular în România, Ordinul „Serviciu Credincios” în grad de Cavaler, acordat de preşedintele României în 2002, sau titlul de cetăţean de onoare al oraşului nostru, în 2003.