Pentru importantul rol strategic pe care îl avea, cetatea Timişoarei a fost pentru turci tot atât de importantă ca Belgrad şi Buda şi după ce au cucerit-o, întărirea fortificaţiilor interioare şi exterioare a fost o preocupare continuă a otomanilor, căci nu trebuia precupeţit nici un efort pentru a o păstra.
În epoca turcească, Timişoara se compunea din trei părţi: castelul, oraşul fortificat şi două cartiere aflate în exteriorul acestuia, Palanca Mică şi Palanca Mare, cu mai multe mahalale, la rândul lor fortificate. Primele reparaţii au început imediat după ce turcii au pus stăpânire pe cetate. Au întărit zidurile, au săpat şanţuri adânci în jurul acestora şi au ridicat palisade de stejar, multe modificări fiind impuse de noile tehnici militare. În secolul al XVII-lea, fortificaţia consta dintr-o întăritură de pământ cu o palisadă din lemn de stejar, care, acoperit de ape, se întărea ca oţelul. Peste palisade era aşternută viţă-de-vie sălbatică legată, care în timp dădea consistenţă întăriturii. Spaţiul dintre întărituri era umplut cu pământ şi era destul de lat pentru a trece o căruţă sau doi călăreţi. Tot aici se juca şi celebrul joc al călăreţilor, „gheridul”, care consta în aruncarea din fuga calului a unei suliţe într-o ţintă.
Cetatea avea în trei locuri şi puncte de pază cu terasă, unde cânta şi meterhaneaua (muzica militară otomană). Oraşul fortificat, aflat în zona actualului cartier Cetate, avea zidurile din pământ şi lemn, cu o grosime considerabilă, şi bastioane pentru a rezista artileriei şi era înconjurat de mlaştini şi braţe de apă ale Timişului, fiind extrem de greu de cucerit. Aici se aflau cele mai importante clădiri: bazarul, cu zeci de dughene mici, orientate spre Mecca, trei băi publice (două din ele în zona primăriei vechi din Piaţa Libertăţii), casa paşei, hanurile, cazarma ienicerilor, case de locuit.
Timişoara străjuită de versete din Coran
Casele din cetate, strâmte, fără curte şi grădină, erau construite din lemn şi chirpici, aveau parter şi etaj, cu acoperişurile ascuţite şi erau acoperite cu şindrilă sau olane. Doar hornul era din cărămidă sau piatră. Străzile erau înguste şi întortocheate, podite cu scânduri groase, care duceau spre piaţa centrală, aflată aproximativ în zona pieţelor Libertăţii şi Sf. Gheorghe. Cetatea avea cinci porţi – Poarta Azap, Poarta Cocoşului, Poarta Turnului Apei, Poarta Nouă Otomană şi Poarta Turnului Sângeriu, pe frontispiciul cărora erau imprimate versete din Coran.
Porţile, boltite şi puternice, în faţa cărora se afla câte un pod de lemn, se închideau în fiecare noapte şi podurile erau ridicate şi aşezate înaintea porţilor. Fiecare poartă avea câte un turn de apărare. În vecinătatea Turnului Apei, aflat în apropierea castelului, se afla o ieşire cu porţi triple, ferecate, în faţa cărora era un pod mobil, probabil cel mai important al fortificaţiei. În exteriorul oraşului, în cartierele Palanca Mare şi Palanca Mică, se mai aflau câteva edificii publice, un număr destul de mare de prăvălii, hanuri şi numeroase clădiri de locuit. Oraşul era cufundat în verdeaţă, iar în stampe de epocă apar grădini întinse şi curţi cu pomi la periferie, care făceau faima oraşului. Pe drumul spre Sânnicolau Mare s-a păstrat, până nu demult, „fântâna paşei”. În secolul al XVII-lea, pe locul respectiv se afla, complet izolată, reşedinţa de vară a beglerbegului, o clădire împrejmuită cu ziduri, cu o curte plină de verdeaţă şi vestita fântână, despre care se spunea că avea cea mai rece şi mai bună apă din Timişoara.
Sub domnia Habsburgilor
După ce a fost cucerită de Eugeniu de Savoya, cetatea Timişoarei a devenit una din cele patru „cetăţi principale” ale Casei de Habsburg.
Pe locul vechilor clădiri otomane s-a ridicat un nou oraş, Cetatea fiind reconstruită în întregime, după tipicul imperial al epocii. Stilul arhitectural al barocului austriac care şi-a pus amprenta asupra oraşului şi o serie de edificii clădite în acei ani dăinuie şi astăzi, ceea ce a făcut ca oraşul să fie supranumit „Mica Vienă”. Străzile, drepte şi perpendiculare, au fost trasate după un plan prestabilit, s-au construit clădiri din piatră şi cărămidă, dispuse în careuri. Casele aveau unul sau două nivele, cu coridore deschise pe laturile interioare orientate spre curte, subsoluri şi partere boltite, pentru a rezista eventualelor bombardamente, planşee de lemn şi hornuri de cărămidă, pentru a preveni incendiile. Multe aveau la parter prăvălii, la etaj locuiau proprietarii, iar curţile interioare adăposteau grajdurile, şoproanele şi atelierele.
Principalele clădiri publice, cu destinaţie militară, dar şi civilă sau religioasă, s-au ridicat în jurul celor trei pieţe – Piaţa Domului (actuala Piaţa Unirii), Piaţa de Paradă (Piaţa Libertăţii) şi Piaţa Sf. Gheorghe. Printre cele mai remarcabile pot fi amintite palatul administrativ, domul romano-catolic sau biserica ortodoxă sârbă din Piaţa Domului, primăria veche, generalatul, cazinoul militar. Tot acum au fost ridicate mari construcţii militare precum cazarma Vienei (actuala cazarmă U), a Transilvaniei (în spatele hotelului Continental) şi a Petrovaradinului (pe locul Operei), spitalul militar şi cel municipal. În 1765 canalul Bega a fost scos în afara zidurilor cetăţii în partea de sud, fiind săpată actuala albie, iar portul, aflat iniţial în apropierea cazărmii Transilvaniei, a fost mutat în aval. În afara fortificaţiilor au luat fiinţă cartierul Fabric, numit astfel după numeroasele fabrici şi manufacturi, Maierele Româneşti (Elisabetin din 1896, după numele împărătesei Sissi) şi Maierele Nemţeşti (Josefin din 1768, în cinstea împăratului Iosif al II-lea). În prima jumătate a secolului al XIX-lea s-au ridicat noi edificii publice şi alături de stilul baroc se remarcă cel neoclasic, impunându-se tot mai vizibil o nouă gândire urbanistică.
Nouă bastioane
Construcţia noilor fortificaţii – o imensă construcţie militară, care apăra o suprafaţă de 53 de hectare şi ocupa o suprafaţă de 138 de hectare – a început, cel mai probabil, în anul 1732 şi a fost finalizată în 1765. Acestea au fost ridicate în sistem Vauban, după numele celebrului inginer militar francez Sebastien le Prestre maréchal de Vauban, care a servit în armata lui Ludovic al XIV-lea, căci fortificaţiile militare concepute de el s-au dovedit a fi invincibile, schimbând chiar cursul istoriei. Acestea aveau, în afara bastioanelor, şanţuri, cu sau fără apă, raveline, contragarde şi anvelope, organizate pe principiul flancării reciproce şi al apărării de la distanţă.
Cele nouă bastioane cu cazemate erau legate între ele prin zidul principal, în exteriorul căruia se ridicau alte două centuri de apărare, formate din ziduri duble de cărămidă, umplute cu pământ, între care se aflau şanţuri cu apă. Uriaşa centură de fortificaţii bastionare avea o lăţime medie de 585 de metri şi era înconjurată de glacis – o lucrare de fortificaţii de pământ, în pantă, care cobora spre inamic. De la linia de circumvalaţiune (circumvalatio – de unde şi numele actualei străzi) care marca limita exterioară a glacisului începea esplanada, un câmp lat de 949 de metri supus interdicţiilor de construire, astfel încât celelalte cartiere se aflau la aproape doi kilometri de cetate. Noua cetate avea trei porţi – a Belgradului, care, după 1730 va fi înlocuită cu Poarta Petrovaradinului (în actuala piaţă a Operei), Poarta Transilvaniei (zona hotelului Continental) şi cea a Vienei (zona Parcului Botanic) – în faţa cărora se aflau poduri mobile peste şanţurile cu apă, care seara, când se închideau porţile, erau ridicate. Impresionanta cetate a fost asediată o singură dată, în vara anului 1849, dar nu a putut fi cucerită de trupele revoluţionare maghiare.
Ziduri în calea progresului
Spre sfârşitul secolului, fortificaţiile bastionare nu mai reprezentau un obstacol de temut în faţa noilor tehnici de luptă, în schimb zidurile cetăţii deveniseră o stavilă în dezvoltarea oraşului. După îndelungi dezbateri, a fost iniţial redusă lăţimea glacis-ului, mărindu-se astfel zona construibilă, s-au deschis apoi două treceri în ziduri pentru tramvaiul cu cai iar, în 1891 au fost dărâmate porţile cetăţii. Trei ani mai târziu a început demolarea fortificaţiilor, întreruptă de izbucnirea primului război mondial. Impozanta cetate s-a transformat în moloz şi terenuri virane şi doar puţine fragmente din faimoasa cetate se mai păstrează astăzi în oraş.
Timisoara NU A FOST cfortificatie de tip Vauban. Vauban moare in 1707, deci nu avea cum sa proiecteze cetatea Timisoarei in 1720. Mai mult de atat, nici unul din cele 3 sisteme Vauban nu era adaptat terenurilor mlastinoase, in plus, Savoya era dusmanul de moarte al lui Vauban, cei doi luptand de cateva ori unul impotriva celuilalt. Cetatea Timisoarei NU AVEA TURNURI BASTION element distinctiv al fortificatiilor Vauban. Timisoara nu avea contragarzi detasate din corpul bastionului, cum avea sismtemul Vauban. La construirea Timisoarei, sistemele Vauban erau dej depasite tehnologic, motiv pentru care Savoya si Mercy au optat pentru o combinatie intre sistemul Francez PAGAN si sistemul german MULLER cu cazemate detasate (caponniere). Portul cetatii nu era in apropierea cazarmii ci chiar in spatele cazarmii Transilvaniei, aceasta avand chiar guri de tragere inspre port.Pe viitor cand mai scrieti astfel de articole ar fi bine sa va documentati mai bine si sa nu dezinformati. Motivul demolarii cetatii nu este nici pe departe cel invocat de voi, ci unul strict politic. Dupa infrangerea revolutiei maghiare si includerea Banatului in Ungaria, ungurii vedeau in cetatea Timisoarei simbolul asupririi austricece, sa nu uitam ca revolutia lor s-a pierdut la Timisoara.