TIMIŞOARA UITATĂ Cum a crescut oraşul după defortificare

În urma asediului la care a fost supusă cetatea Timişoarei în 1849, când a fost atacată de revoluţionarii maghiari, multe edificii din oraş distruse în urma bombardamentului şi-au schimbat înfăţişarea, căci multe detalii arhitectonice – acoperişuri mansardate, ornamente în stil baroc sau neoclasic – nu au mai fost refăcute iar alte clădiri, precum biserica şi spitalul misericordienilor, au fost reconstruite din temelii. Concomitent cu refacerea vechilor clădiri a început construirea unor noi edificii publice şi case private, cele mai multe proiectate de arhitecţi vienezi, în peisajul arhitectural impunându-se, treptat, un stil eclectic. Mai ales în Cetate şi Iosefin s-au construit imobile cu două şi trei etaje, aproape toate aveau la parter prăvălii cu vitrine elegante, care rivalizau cu cele din marile oraşe. Din această perioadă datează şi marile clădiri industriale, remarcabile prin monumentalitatea lor. În afara zidurilor cetăţii s-au plantat copaci, s-au refăcut vechile alei şi s-au amenajat altele noi, care făceau legătura cu cartierele periferice şi unde locuitorii se plimbau cu caleştile. Terenul mlăştinos şi noroios şi clima nesănătoasă, care pricinuia numeroase îmbolnăviri, nu-i creaseră Timişoarei o faimă bună, dar pe măsură ce aceste neajunsuri s-au mai remediat, Johann Nepomuk Preyer, primar al oraşului în acei ani, avea să afirme că oraşul şi-a adjudecat dreptul de a spune: „eu sunt mai bun decât renumele meu”.

După ce s-a decis demolarea fortificaţiilor, Timişoara a devenit un adevărat şantier. S-au dărâmat zidurile, au fost terasate şi umplute şanţurile cetăţii, au fost curăţite şi netezite terasamentele, s-a transportat molozul şi au fost stivuite cărămizile, imensele cantităţi de materiale fiind transportate cu roabele şi căruţele. S-au recuperat aproape 26 de milioane de cărămizi întregi, vândute în cea mai mare parte particularilor sau folosite pentru construirea unor edificii publice, iar cele sfărâmate au fost întrebuinţate la infrastructura unor străzi. În acei ani, în care oraşul a fost condus de Carol Telbisz, cel mai longeviv primar al acestuia (1885-1914), au fost ridicate şi multe clădiri impozante ale oraşului. Celebrul arhitect Ludwig von Ybl a fost însărcinat cu elaborarea planului de sistematizare a Timişoarei, un proiect grandios, în care Cetatea devenea un cartier civil şi totodată istoric, urmând să reprezinte şi de acum încolo nucleul oraşului. S-a stabilit traseul bulevardelor largi care aveau să lege Cetatea de restul cartierelor, s-a prevăzut extinderea parcurilor pe cele două maluri ale canalului Bega, atât în Fabric cât şi în Iosefin s-au construit edificii monumentale. În această epocă s-a impus stilul Secession, predominant decorativ, cu o bogată ornamentaţie a faţadelor. O atenţie specială a fost acordată confortului caselor, aceste imobile fiind dotate cu încălzire centrală, ascensoare, curent, telefon şi chiar gaz. Reprezentative pentru acest stil sunt Piaţa Operei sau bulevardul 3 August iar cel mai important arhitect şi constructor de la începutul secolului al XX-lea a fost Székely László. S-a dezvoltat şi cartierul Elisabetin, în timp ce Mehala şi-a păstrat un caracter preponderent rural, cu construcţii modeste.

Schimbarea din perioada interbelică

Numeroasele locuinţe care s-au construit la Timişoara în anii interbelici au schimbat faţa oraşului. În Cetate s-au construit imobile spaţioase şi confortabile, cu băi, spălătorii, ascensoare, garaje, alimentare cu apă potabilă şi canalizare, la standardele europene iar funcţionarii superiori, patronii sau elita intelectuală a oraşului şi-au construit vile elegante în zona Parcului Rozelor sau a străzii Paris. Familiile mai modeste de muncitori, meseriaşi sau funcţionari cu venituri mai mici şi-au ridicat case cu curţi şi grădini mai ales în Elisabetin şi Mehala, unde terenurile puteau fi achiziţionate la preţuri mai mici. S-a construit foarte mult pe terenurile virane care despărţeau cartierele oraşului dar acestea şi-au păstrat identitatea şi particularităţile dobândite de-a lungul anilor. În ce priveşte arhitectura noilor construcţii, s-au conservat elemente ale stilului secession sau eclectic dar s-a impus şi stilul neoromânesc, apoi cel modernist şi cubist, locul arhitecţilor de la Budapesta fiind luat, în bună parte, de cei din Timişoara sau Bucureşti. S-au ridicat şi remarcabile edificii publice, care dau şi astăzi o notă aparte oraşului. Între anii 1925-1937 a fost construită biserica ortodoxă din Mehala, al cărei interior a fost parţial pictat de Catul Bogdan, pe atunci profesor la Şcoala de Arte Frumoase din Timişoara, dar cu prilejul unei recente restaurări, pictura a fost distrusă. În 1936 a fost sfinţită piatra fundamentală a  Catedralei Ortodoxe, construită în stil bizantin combinat cu stilul moldovenesc, după planurile arhitectului Ion Traianescu, care a fost sfinţită în 1946. Pictura interioară a fost realizată de cunoscutul pictor de biserici Atanasie Demian, mozaicul pavimentului a fost proiectat de Catul Bogdan iar cele şapte clopote au fost armonizate de Sabin Drăgoi. Un alt lăcaş de cult reprezentativ al oraşului construit în această perioadă este biserica ortodoxă din Piaţa Mocioni. Un incendiu izbucnit în anul 1920 în clădirea teatrului a întrerupt spectacolele pentru opt ani, răstimp în care interiorul a fost refăcut în stil neoromânesc de arhitectul bucureştean Duiliu Marcu. Faţada nu a suferit modificări însemnate, dar după ce a fost construită clădirea actualului hotel „Timişoara”, mai înaltă decât teatrul, tot Duiliu Marcu a proiectat, în 1934, actuala faţadă, sub forma unui arc de triumf, care a fost terminată în anul 1936. Cinematograful „Capitol” a fost reconstruit,  proiectul fiind încredinţat arhitectului Duiliu Marcu. Piatra de temelie a acestuia a fost pusă în 6 decembrie 1929 iar inaugurarea a avut loc în 25 decembrie 1930. Dintre edificiile publice construite în anii interbelici mai pot fi amintite Liceul Comercial (actuala primărie), clădirea Camerei de Comerţ şi Industrie, Şcoala Politehnică sau Palatul Prefecturii.

Comunismul şi urmele sale

În anii de ocupaţie sovietică s-a construit destul de puţin în Timişoara, dar oraşul s-a extins prin alipirea unor localităţi învecinate – Fratelia Freidorf, Ghiroda Nouă, colonia Plopi, Ciarda Roşie – care au devenit cartiere ale acestuia. Mai ales în anii ’70 ai secolului trecut a început construcţia unor cartiere întregi de blocuri, la periferiile oraşului, pe terenurile virane dintre cartiere, iar mai târziu, pe locul a sute de case demolate. Acestea au fost construite după proiecte aproape identice, cu materiale de construcţie şi instalaţii interioare de slabă calitate, cu finisaje superficiale ale apartamentelor. Printre clădirile publice construite în acei ani se numără Universitatea de Vest, Universiatea de Ştiinţe Agricole, Facultatea de Electrotehnică, Spitalul Judeţean, Liceul de Muzică, sala Olimpia, Casa Tineretului, hotelul Continental, Gara de Nord sau aeroportul. Pe de altă parte, casele vechi, naţionalizate, au fost lăsate în paragină, deteriorările fiind vizibile mai ales pe faţadele acestora, iar unele edificii cu valoare istorică au fost distruse, multe dintre ele chiar în anii din urmă, fără să existe o preocupare bine structurată pentru reabilitarea lor.