Timp de opt decenii, ziua de 10 Mai a fost sărbătoarea naţională a românilor, ea dobândind în doar 15 ani o triplă semnificaţie: la 10 mai 1866 a sosit în ţară principele Carol de Hohenzollern, ca domnitor al Principatelor Române; în aceeaşi zi, la 1877, a fost oficializată decizia Parlamentului de proclamare a independenţei ţării iar în 1881 a avut loc încoronarea Regelui Carol I şi a Reginei Elisabeta, după ce România fusese ridicată la rangul de Regat, la fel ca majoritatea ţărilor europene.
În cinstea zilei de 10 mai, astăzi la Catedrala din Timişoara a fost oficiat un „Te Deum” pentru familia regală şi au fost depuse coroane de flori la statuia Regelui Ferdinand din Piaţa Victoriei. Simpatizanţi ai Alianţei Naţionale pentru Restaurarea Monarhiei au împărţit steguleţe cu tricolorul având în mijloc stema regală şi au expus în faţa Operei un banner cu textul „Monarhia serveşte România”. Mulţi timişoreni susţinători ai monarhiei au fost prezenţi la Bucureşti, pentru a celebra această zi.
Un tron pentru România
Adunările ad-hoc votaseră încă din 1857 aducerea pe tron a unui domnitor dintr-o dinastie europeană, în condiţiile în care un domn pământean nu mai avea destulă autoritate pentru a pune capăt luptelor interne pentru putere, dar şi pentru a obţine un sprijin diplomatic sporit pe plan extern. Chestiunea domnului străin a fost repusă pe tapet nu la mult timp după dubla alegere a lui Al. I. Cuza şi însuşi domnitorul declarase, în mai multe rânduri, că e gata să se retragă de la domnie pentru a respecta hotărârea divanurilor ad-hoc. Tânărul principe Carol a acceptat tronul, în Principate s-a desfăşurat un plebiscit care s-a soldat cu 685.969 voturi „pentru” şi 224 „contra” şi după o călătorie foarte aventuroasă, în ziua de 10 mai a sosit la Bucureşti şi, în faţa Parlamentului, a depus jurământul cu mâna pe Evanghelie, jurământ pe care l-a respectat cu sfinţenie până la sfârşitul domniei sale de 48 de ani.
“Suntem independenţi, suntem naţiune stătătoare”
Încă de la începutul domniei, Carol îşi propusese să înlăture suzeranitatea turcească, pentru ca România să devină o ţară pe deplin independentă.
Prilejul s-a ivit în 1877, când a izbucnit un nou război ruso-turc iar turcii au început să bombardeze oraşele de la Dunăre supăraţi că I.C. Brătianu încheiase un acord cu ruşii. În ziua de 9 mai, Mihail Kogălniceanu rostea un discurs în parlament, întrebând: „În stare de rezbel, cu legăturile rupte, ce suntem? Suntem independenţi, suntem naţiune stătătoare”. Parlamentul a decis ruperea legăturilor de vasalitate, dar această hotărâre avea să devină un act politic abia a doua zi, în 10 mai, când principele Carol a promulgat hotărârea Parlamentului iar aceasta a fost publicată în Monitorul Oficial. Pentru a trece sub tăcere meritele dinastiei, guvernul Petru Groza a hotărât sărbătorirea independenţei la 9 mai, legând-o de ziua victoriei forţelor aliate, dar mai ales a armatei roşii, în al doilea război mondial. Independenţa României a fost cucerită apoi şi pe câmpul de luptă şi recunoscută prin congresul de pace de la Berlin din anul următor. Parlamentul a acordat Principelui Carol, devenit suveranul unui stat independent, titlul de Alteţă Regală.
Trei ani mai târziu, în 1881, România devenea Regat, iar Carol lua titlul de rege, fapt acceptat de toate marile puteri. România era ridicată astfel la rang de egalitate cu celelalte monarhii din Europa, fără ca prerogativele suveranului să fi fost sporite. La 14 martie, corpurile legiuitoare au votat în unanimitate legea prin care România devenea regat, iar domnitorul lua titlul de rege, dar ceremonia încoronării a avut loc la 10 mai pentru a întări şi mai mult semnificaţia acestei zile, căci în cei doar 15 ani scurşi de la venirea lui Carol în ţară, românii deveniseră o naţiune respectată. Coroana Regelui Carol a fost făcută din oţel, dintr-un tun cucerit la Plevna, ca un simbol că a fost câştigată pe câmpul de luptă.
În dimineaţa zilei de 10 mai, la Mitropolie, Regele Carol I şi Regina Elisabeta s-au închinat la sfintele icoane în faţa cărora erau depuse coroanele, iar după slujba bisericească a avut loc sfinţirea acestora, înainte de a fi aşezate pe capetele perechii regale. Întreg oraşul era în sărbătoare, străzile pe care urma să treacă perechea regală fuseseră aşternute cu ramuri de brad, porumbei albi zburau pretutindeni şi o ploaie de flori cădea asupra suveranilor. Serbările încoronării au ţinut patru zile, sfârşindu-se cu defilarea unui cortegiu istoric şi alegoric şi cu trecerea în revistă, în faţa statuii lui Mihai Viteazul, a trupelor de garnizoană. După o domnie lungă şi prosperă, Regele Carol era îndreptăţit să spună, cu câţiva ani înainte de moartea sa: „ … Zi şi noapte m-am gândit la fericirea României, care a ajuns să ocupe acum o poziţie vrednică între statele europene; m-am silit ca simţământul religios să fie ridicat şi dezvoltat în toate straturile societăţii şi ca fiecare să împlinească datoria sa, având ca ţintă numai interesele statului… Succesorul meu la tron primeşte o moştenire de care el va fi mândru şi pe care el o va cârmui călăuzit fiind de deviza «Totul pentru Ţară, nimic pentru mine»… Am trăit şi mor cu deviza mea, care străluceşte în armele României: «Nihil sine Deo»”.
