TIMIȘOARA UITATĂ Cum au văzut orașul sub domnia Habsburgilor călătorii străini (II)

TIMIȘOARA UITATĂ Cum au văzut orașul sub domnia Habsburgilor călătorii străini (II)

0
DISTRIBUIȚI

planul perrete 1717

Sub stăpânirea habsburgică, Timişoara a devenit, treptat, un oraş mercantil, în spiritul caracteristic epocii, ai cărui locuitori erau din ce în ce mai interesaţi de prosperitatea şi bunăstarea acestuia. Johann Baptist Nayss, negustor din Fiume, a întreprins în august 1787 o călătorie în Ungaria din însărcinarea administraţiei oraşului şi nota că „Timişoara foloseşte orice posibilitate prielnică pe care i-o oferă situaţia sa favorabilă în mijlocul Banatului şi a canalului care se varsă în Tisa, la Becicherecul Mare, deoarece aceşti negustori aduc toate mărfurile de pe litoralul adriatic pe calea apei, cu cheltuieli reduse, şi în acelaşi timp îşi trimit produsele constând din cereale, ceară şi lână, pe calea apei, până la Karlova sau Ljubljana”.

Călătorul englez William Hunter, care a poposit la Timişoara în 1792 pentru câteva ceasuri, spune în jurnalul său că „oraşul este mare, solid şi bine construit şi fortificaţiile sale sunt cele mai tari din tot regatul”, iar compatriotul său, John Jackson, aflat în trecere prin Timişoara cinci ani mai târziu, aprecia că „această localitate este o cetate de mare însemnătate”, menţionând că a vorbit cu comandantul general în limba latină.

Medicul german F. S. Chrismar, ajuns şi la Timişoara în drum spre Constantinopol, notează: „oraşul mi s-a părut un popas foarte plăcut. De fapt nu mică mi-a fost mirarea, pricinuită de gingăşia şi de frumuseţea stilului acestui oraş. Întinderea sa nu este mare, totuşi lucrările de fortificaţie sunt foarte însemnate şi în starea cea mai perfectă. În afara cetăţii se găsesc drumuri de plimbare trasate cu mult gust, care se întind până în suburbia Fabric, care se află cale de un sfert de ceas de cetate. Numele acestei suburbii vine de la însemnatele ateliere şi fabrici pe care le-a ridicat aici generalul Mercy şi dintre care unele mai sunt încă în lucru şi acum… nu lipsesc hanuri şi cafenele bune şi bine rânduite… în cafenele am găsit diferite gazete periodice şi ziare din străinătate; anunţurile oficiale şi ordonanţele sunt redactate mai mult în limba latină. Timişoara are şi un teatru şi direcţia lui trebuie să facă afaceri bune…”.

“Îți închipui că ești într-o mică reședință”

Cu prilejul cercetărilor făcute în Banat, farmacistul Joseph von Dörner a fost, la rândul lui, plăcut surprins de Timişoara, „un oraş frumos, prietenos, construit regulat, în afară de grandioasa cetate. Străzile frumoase şi curate, drăguţele pieţe, multe palate, dughenele negustorilor, foarte plăcut amenajate pe străzi animate, toate acestea dau oraşului ceva grandios, încât îţi închipui că eşti într-o mică reşedinţă”.

Şi Charles Lemercier de Longpré, baron d’Haussez, primar al Neuchâtelului, a vizitat Timişoara, care i-a lăsat o bună impresie. „Ascuns în spatele vastelor fortificaţii, oraşul nu se întrevede decât datorită clopotniţelor şi a lungilor linii de cazărmi. Împrejurimile sunt împădurite. Străzile, trase cu linia şi întretăindu-se în unghiuri drepte, au case frumoase. În pieţele regulate se află două catedrale, una consacrată cultului catolic, cealaltă celui ortodox. În aşteptarea unui asediu pe care turcii nu mai par, de mult timp, dispuşi să îl mai înceapă, în şanţurile bastioanelor se cultivă legume, iar împrejurul fortificaţiilor au apărut elegante promenade şi pepiniere”. În cursul călătoriei prin Banat, contele de Locmaria remarca, la rândul lui, că Timişoara este „un oraş frumos, aşezat între două braţe ale Begăi… un loc frumos de plimbare, plantat cu copaci semeţi, care se întinde între fortificaţii şi râu… cartierele mărginaşe străbătute de canal sunt bine clădite şi cu o viaţă negustorească foarte susţinută; oraşul are un aspect regulat şi este împodobit cu edificii frumoase, dar clima este viciată de emanaţiile canalului şi ale bălţilor… Timişoara posedă un arsenal bogat, cu un mare număr de arme vechi şi de trofee luate de la turci”.

Timișoara cu „mirosuri pestilențiale”

Doar scoţianul James Bailie Fraser, bun cunoscător al Orientului, descrie într-unul din volumele sale Timişoara în termenii cei mai critici: „Timişoara… este mizerabilă, o fortăreaţă pe jumătate neglijată, înconjurată de şanţuri şi mlaştini, acum secate, dar care iarna trebuie că sunt pline de apă, iar toamna de mirosuri pestilenţiale.


Străzile sale retrase ne-au impresionat prin melancolie; chiar şi în piaţa principală nu era decât puţină agitaţie, deşi era o zi de piaţă, aşa cum am aflat pe pielea noastră, fiindcă nu am găsit o cameră decentă în care să stăm… Hotelul era unul dintre locurile cele mai mizerabile”.

Cartierele cetății

Adolf Schmidl, care şi-a propus să elaboreze un ghid de călătorie în mai multe volume prin Imperiul Habsburgilor şi a ţărilor învecinate, face, la rândul lui, observaţii interesante cu privire la aspectul oraşului în prima jumătate a veacului al XIX-lea: „Acest oraş regesc liber şi această cetate de primul rang nu pare însemnată când e văzută din depărtare; cuprinde însă 1.317 case, 11.942 locuitori fără a se socoti garnizoana şi este unul din oraşele cele mai regulate, mai frumoase şi mai bogate din Ungaria… Bega, care formează multe mlaştini, era altădată foarte nesănătoasă, dar construirea canalului navigabil şi asanările necontenite au îmbunătăţit mult clima. Timişoara este formată din cetate şi din trei suburbii, care se află la o depărtare de 300 de paşi de ziduri ”. El mai menţionează că la Timişoara se află reşedinţa episcopiei catolice şi ortodoxe, a administraţiei camerale, a unui comandament general, a unei curţi de justiţie a celor trei comitate bănăţene, exista un gimnaziu de piarişti, un institut de învăţământ oriental, un seminar, o şcoală primară, un institut pedagogic militar, o şcoală de înot, un arsenal, o mănăstire şi un spital al fraţilor ordinului misericordieni, un spital al orăşenilor şi un spital militar, iar fortăreaţa lui Ioan de Hunedoara a fost transformată în arsenal.

Despre cartierul Iosif (Iosefin) spune că are străzi foarte largi împodobite cu copaci, multe grădini şi este locuit în cea mai mare parte de germani, în timp ce în cartierul Fabric cei mai numeroşi locuitori sunt sârbi. Mehala, aflat dincolo de Poarta Vienei, este locuit mai ales de români, care se îndeletnicesc cu creşterea vitelor şi cu plugăria. Autorul aminteşte la Timişoara o ţesătorie de mătase, mai multe tăbăcării, ţesătorii de pânză şi de bumbac şi cărămidării şi vorbeşte despre comerţul intens care se desfăşura pe canalul Bega.

Andrew Archibald Paton, care a călătorit mult în Europa, Egipt şi Siria dar mai ales în spaţiul balcanic, cu prilejul diferitelor misiuni diplomatice pe care le-a avut, a trecut prin Banat şi Transilvania după revoluţia de la 1848, interesat fiind să vadă urmările acesteia. El laudă în scrierile sale efectul benefic al guvernării habsburgice din secolul al XVIII-lea în Banat şi numeşte Timişoara, la vremea respectivă cu o populaţie de 24.000 de locuitori, „capitala Ungariei de sud şi reşedinţa civilizaţiei care îşi datorează existenţa hotărârii de a aduce un oraş european gata întemeiat în inima provinciei nou cucerite”, un oraş în care „chiar şi moscheile construite din piatră au dispărut”, întreg oraşul fiind reconstruit din temelii. „Am fost interesat să văd în Timişoara sau în împrejurimile sale ceva din perioada ocupaţiei turceşti dar cu excepţia unei pietre funerare inclusă în zidul unei clădiri şi al uni cartier mic, ce poartă numele de mahala, nu mai pot fi văzute vestigii ale fostei stăpâniri a Ungariei”. Paton socoteşte că „principalul punct de atracţie al Timişoarei este marea piaţă, în care se află catedrala catolică şi cea ortodoxă… principala clădire a oraşului, palatul guvernatorului, ce ocupă spaţiul dintre două străzi”. El descrie şi „linia triplă de fortificaţii, urmând regulile cele mai stricte ale lui Vauban” care înconjoară oraşul, porţile acestuia şi stricăciunile pricinuite de ghiulele în timpul asediului cetăţii din primăvara şi vara anului 1849. Aminteşte cartierul Josephstadt din afara cetăţii şi comerţul de pe Bega, Fabric, pe care îl numeşte „cartierul principal al Timişoarei”, castelul, depozit de armament la vremea respectivă, avariat de cele 60 de lovituri de obuz care au trecut prin el. A constatat, de altfel, „că nu era o singură casă în oraş care să nu fi fost lovită şi nu era nici măcar una în care mai multe camere să nu fi fost făcute bucăţi de ghiulele” iar pe timpul şederii sale la Timişoara, „aproape fiecare subiect de conversaţie era legat de această apărare minunată, marele eveniment din istoria recentă a oraşului…”.

El face un scurt istoric al evenimentelor, aducând laude garnizoanei conduse de generalul Rukavina care a rezistat atacului revoluţionarilor, descrie groaza locuitorilor după începerea bombardamentului dar şi rezistenţa lor eroică, în zilele în care cetatea era complet izolată şi „erau complet neştiutori dacă Viena era în continuare capitala monarhiei austriece sau cea a unei republici social-democrate”. Garnizoana a fost decimată, generalul Rukavina, la cei 80 de ani ai săi, nu a supravieţuit dar cetatea a rezistat până când a primit ajutorul trupelor austriece. Lucrările de reconstrucţie au început imediat şi, în scurt timp, urmele stricăciunilor au fost îndepărtate.

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Introdu rezultatul corect * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.