Efecte pirotehnice şi o ploaie de spumă. Majoritatea cronicilor apărute în mass-media după concertul Rammstein de la Bucureşti, de zilele trecute, au ţinut să sublinieze acest aspect. Evident, melomanii adevăraţi au văzut şi auzit mult mai mult. Dincolo de toate, Rammstein e o formaţie pentru toată lumea, „fur alle“. Posedă un show mişto, cântă interesant şi mai presus de toate, are acel „ceva al lor“. O semnătură aparte, un „cârlig“ care îi diferenţiază de restul, acel „ceva“ care face ca la concertele lor să vină nu numai cei cu tricouri Rammstein, dar şi oameni care poartă cu mândrie tricouri cu Rolling Stones sau Iron Maiden. Şi chiar şi vedete autohtone.
La faţa locului au fost şi Dan Bitmman, Horia Brenciu sau membrii trupei Voltaj. Sunt extrem de curios ce au învăţat ei din acest concert. Dacă eram în locul lor, aş fi venit cu un carneţel. Căci aveau multe notiţe de luat. Dincolo de stil şi alte „chichiţe“, nemţii au în sânge noţiunea de profesionalism. Ştiu cum să te facă să fredonezi piesele lor, să fii absorbit de ceea ce se întâmplă pe scenă. Nu cu metodele româneşti. Solistul Till Lindemann nu interacţionează defel cu publicul, nu invită pe nimeni să facă valuri, nu ţipă ca dementul ca să-i facă pe băieţi să strige mai tare decât fetele, nimic din toate astea. Oamenii îşi fac „numărul“ atent studiat, iar publicul se bucură de un program ca la carte.
Unul din lucrurile faine care au loc atunci când paşii te duc la un concert care are bilet de intrare este acela că scapi pentru câteva ore de eternii gură-cască. De mâncătorii de seminţe, de negustori sau de şutitorii de portofele. Pentru câteva ore ai impresia că eşti într-o atmosferă normală şi te poţi bucura de show.
E drept, „normalitatea“ asta e tipic românească. Adică, te trezeşti că stai la coadă jumătate de oră pentru un jeton de plastic. Care costă şapte lei şi care îţi dă privilegiul de a bea o apă minerală sau o bere la pahar. Urmează o altă coadă la fel de serioasă pentru a intra în posesia mult râvnitului lichid. Poate nu ar fi rău ca şi pe la noi să se introducă alte metode de plată. Cum ar fi un card special, cum e la Sziget-ul din Budapesta. Sau cu mai multe locuri de vânzare, cum ar fi normal. Una peste alta, festivalul Rock The City din Bucureşti a avut şi bune, şi rele, ca de obicei.
Evident, nu ai cum să nu-ţi pui întrebarea de ce nu se face şi la noi în Timişoara aşa ceva. Dincolo de aspectele legate de numărul participanţilor, ar mai fi câteva „fineţuri“. Un asemenea eveniment, festival, manifestare – cum vreţi să-l numiţi – are nevoie de sprijin. Financiar din partea sponsorilor şi de bunăvoinţă din partea autorităţilor. Aici ar fi de discutat mult şi bine, căci autorităţile pot rezolva multe chestiuni. Şi deoarece Timişoara nu stă bine nici la sponzori şi nici la „bunăvoinţa“ autorităţilor în asemenea probleme, e clar că deocamdată cel puţin, nu putem visa la un Rock in Timişoara. Făcut de oameni profesionişti. Există însă posibilitatea ca după succesul Jazz TM-ului să avem parte şi de un RockTM. Făcut tot din bani publici şi tot pentru „fala“ unora. Până la un festival adevărat de rock mai avem însă ceva de aşteptat. Până atunci, dăm fuga la Novi Sad sau Budapesta. Şi uneori chiar şi până pe malurile Dâmboviţei, pentru a cânta Du hast mich gefragt…
RAMMSTEIN IST FUR ALLE DA*
Oare ce fel de muzică ar fi compus Beethoven dacă ar fi trăit acum şi nu ar fi surzit? – este întrebarea pe care a pus-o cineva cînd ne întorceam acasă, legănaţi pe arcurile maşinii cu care rulam pe şoseaua dintre Belgrad şi Timişoara. În creier simţeam încă vibraţiile ritmurilor de marş cu ecouri metalice. Linişte. Nimeni nu spune nimic. Răspunsul era, poate, chiar în aceste ecouri circumvolute.
Throbbing Gristle, Swans, Test Department, Chrome, SPK, Einsturzende Neubauten, apoi Laibach; cine-şi mai aminteşte de aceste formaţii şi de contextul din care provin? Semantica şi semnificaţia acestor nume din anii ’80 se şterg şi ele din memorie şi din discursul mediatic de orice factură, nimeni nu-şi aminteşte, decît poate vag, de sonorităţile postapocaliptice ale rockului industrial pe care le auzeam atunci prima oară şi de formaţiile ale căror instrumente includeau nişte percuţii create din resturile civilizaţiei industrializate. Aşa cum a dispărut această civilizaţie aşa s-a dus şi soundtrack-ul ei. Au rămas pe ici pe colo nişte hale imense, cimitire de fiare ruginite şi utilaje masive dezafectate pe care le ciopîrţesc şi le mărunţesc hoţii de fier vechi.
La majoritatea grupurilor pomenite actul scenic a fost puternic susţinut de o concepţie artistică, în special în cazul celor din Laibach, care au ştiut să creeze nişte culise relevante pentru mesaje filozofice profund neliniştitoare. La cealaltă extremă s-a situat Einsturzende Neubauten, cel mai important grup rock berlinez al tuturor timpurilor, care şi-a asumat agitaţia sonoră şi metafora distrugerii lumii cu mijloace artistice ca pe o moştenire şi continuare firească a rock’n’rollului. Întrebat despre stilul muzical în care se exprimă grupul său, liderul Blixa Bargeld (o vreme, chitaristul şi partenerul de scenă a lui Nick Cave), a răspuns, fără a privi în obiectiv: „Blues…noi cîntăm blues curat”. Doar că acest blues cu ecouri metalice a sunat prohodul secolului XX, căderea zidurilor din beton, a cortinelor de fier. În uitare au căzut şi toate aceste nume; unii au digerat epoca digitalizării, s-au orientat înspre techno, experiment electronic, folk sau chiar muzică clasică. Neaşteptat, cînd o generaţie istorică a coborît de pe scenă, în Germania, pe la mijlocul anilor ’90, a apărut un nou val de formaţii (Neue Deutsche Harte), care au reinterpretat sunetul rockului industrial ca pe o fuziune între metal şi electronic, pornind de la modelele unor trupe americane, precum Ministry şi Nine Inch Nails. Aşa s-a întrupat Rammstein, grup creat în procesul de evadare din Germania de Est. Dacă noi, în decembrie 1989, am avut camioane în mulţime, ei au fost botezaţi în focul şi mirosul de carne arsă, în urma prăbuşirii unor avioane în mulţime, în tragedia de la spectacolul aviatic de la baza militară Rammstein. Ne-au adus, pe parcursul anilor `90, o muzică pop postapocaliptică creată pe bazele rockului industrial. Altfel nici nu putea fi avînd în vedere că expresia lor a apărut după ce lumea din care provine a dispărut; este ca o amintire a ceva ce a apus. Prezentarea aparent rece a lumii noi în formare, ascunde încercarea de distanţare faţă de răceala şi alienarea pe care aceasta o instaurează. Spectacolul scenic este un mod de a lupta împotriva spectacolului general care distruge sufletul. În acest sens Rammstein reprezintă o categorie inferioară a celor care reiau strategiile originale (ale conceptualiştilor sloveni Laibach) prin care sistemul este învins de un alt sistem mai riguros. Însă, pe de altă parte, Rammstein este deasupra acestor comentatori învechiţi, căci, în cazul germanilor, este muzică pop sublimată şi stilizată, ceea ce Laibach a fost doar în unele momente, chiar şi acelea caracterizate prin ironie. La urma urmei, Rammstein este un grup pop care a transformat cu succes sunetul Laibach într-o marfă de larg consum marcată cu o ironie de tip camp. Cu abordarea conştient teatrală a muzicii comerciale, cu pompa unor Queen ori Kiss, pe care-i şi citează ca surse de inspiraţie, germanii au adăugat la genul heavy metal, dealtfel familiarizat cu teatralitatea încă de pe vremea apariţiei lui Alice Cooper, elementul postmilitarist, postnuclear, expresia trecerii dintr-un mileniu în altul şi au forţat limite noi ale expresiei scenice. Au adus circul infernului care exclude improvizaţia. Muzica ce construieşte conştient o rutină riguroasă are nevoie de aportul unor arhitecţi, costumieri şi scenografi abili.
Showul lor înflăcărat este una din cele mai senzaţionale prezentări concertistice ale momentului. Ne-am convins de asta de la primele secunde, cînd un sunet ritmic, industrial, a acoperit rumoarea celor deja aprinşi de blitzul techno livrat într-un ritm ameţitor al norvegienilor Combichrist. Scena a fost apoi acoperită cu o cortină neagră, puternic luminată în interior, astfel că raze orbitoare de lumină albă au ţîşnit cînd cei doi chitarişti au spart carapacea neagră şi au ieşit odată cu solistul Till Lindemann, care a forţat un orificiu central în formă de cerc; s-au auzit bubuituri asurzitoare, instrumentele au fost atît de puternic amplificate încît aveai impresia că s-a dezlăţuit infernul. În cîteva secunde faţa mi-a fost acoperită de transpiraţie, după primele două piese mă gîndeam tot mai serios să mă retrag puţin în hol la o bere. Eram contrariat că mi se întîmplă asta după ce-i văzusem deja în acţiune pe The Rolling Stones, AC/DC, Iggy Pop & The Stooges, Lou Reed, Dinosaur Jr, Iron Maiden, ZZ Top, Nick Cave & The Bad Seeds… Cineva, lîngă mine, s-a pipăit să verifice dacă nu i-a dat sîngele pe nas şi pe urechi. Impactul a fost total, metalic, industrial. Am strîns pumnii. După o jumătate de oră am simţit acea senzaţie de uşurare, purificare, exorcizare. Punctul culminant a fost cînd peste zece mii de voci cîntau/urlau Du hast, iar limbile de foc de 10-15 metri ţîşneau din podea şi din plafon, petardele pocneau în ritmul tobelor şi al riffurilor chitaristice. Rammlied, Bukstabu, Feuer frei, Ich du dir weh, Benzin, Heifisch, Sonne… Cu cît avansa, spectacolul ni se releva ca o punere în scenă extrem de abilă şi detaliată a unei poveşti de coşmar în care puteai să recunoşti scene din Blade Runner, Mad Max sau chiar din infernala campanie motorizată nazistă din Africa. Teatrul lor, destinat maselor metalizate, alunecă, pe alocuri, în scene cu accente brechtiene, cu veioza aprinsă într-un mic apartament de oraş, cu versuri uneori prea didacticiste. Să nu ne înşelăm – cu toată această cascadă de foc şi imagine a masculinităţii brutale, Rammstein au crescut şi s-au format ca indivizi în sistemul şcolar comunist. Au rămas nişte artişti de stînga cu o misiune. Mesajele lor sînt metaforizate, nu sînt ceea ce par la prima vedere. Astfel şi discul single, Pussy, cu care au şocat, face parte dintr-un concept, care, printr-un mesaj nuanţat cu umor, dezvăluie un lucru grav: dispariţia iubirii în Germania contemporană şi, de acolo, aparent, în întreaga lume. Liebe ist fur alle da. Poziţionaţi, de regulă, de partea celor care au de suferit, ei au luat în serios drama celor care nici nu ştiu că li se întîmplă ceva, dar nu reiese, şi nu putem şti, dacă vor să îi ajute sau nu. La Rammstein există întotdeauna acel strat de umor şi o uşoară ironie în contrapunct cu seriozitatea mortală în execuţia muzicii. Cei care descoperă asta au o satisfacţie în plus.
La bis, cei şase au ieşit cu întăriri. Li s-au alăturat pentru efectul de paroxism ritmic membri trupei Combichrist şi, la una din cele trei piese, o solistă, scoasă parcă, dintr-o operetă. Limbi de foc, încăierări pe scenă între solistul Till şi claviaturistul Chris „Flake”, care a cîntat tot concertul alergînd pe o bandă de tracking, explozii şi un rafting prin mulţime într-o barcă pneumatică, în care s-a urcat Andy La Plega (vocalistul de la Combichrist), purtată pe braţe de cei din fan pit, aclamat cu entuziasm în momentul cînd a desfăşurat deasupra capului drapelul naţiunii care le-a făcut acum nemţilor o altfel de primire decît cea de acum mai bine de şase decenii. La al doilea bis, cu piesa Engel, domnul inginer pirotehnist Till Lindemann a apărut cu nişte aripi imense din care, evident, au ţîşnit flăcări. În final: „Rammstein – vas volimo!” („Rammstein – vă iubim!”). Năucitor. Ne-am convins că nu e de glumit cu Rammstein iar asta, cred, a fost cea mai bună glumă, căci în ciuda traumei pe care ţi-l produce un astfel de impact, te simţi bine.
Ei sînt show business însă nu în dauna propriei integrităţi, sînt comerciali dar asta nu le ştirbeşte din efectul şi eficacitatea muzicii, sînt metal dar au păşit adînc în mainstream şi nu au nicio problemă cu asta, nu au inventat genul industrial dar îl perpetuează principial şi fără echivoc. Ei sînt ca nişte avioane în mulţime şi mult… kerosen.
* parafrază a titlului albumului lansat în 2011: Liebe ist fur alle da,
cronică a concertului de la Beogradska Arena 20.03.2010, Belgrad, Serbia
Mimo Obradov
@mimo: excelent text! felicitari! „mein herz brent”