TIMIŞOARA UITATĂ Istoria societăţilor şi proprietăţilor municipale

La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, societăţile de apă-canalizare, gaz, electricitate şi tramvaie au fost trecute în administrarea primăriei, cu denumirea de „regie autonomă”. Iniţiativa s-a dovedit, la vremea respectivă, extrem de reuşită şi a fost adoptată ulterior de mai multe oraşe din ţară, căci aceste întreprinderi aduceau primăriei venituri considerabile, cu care erau acoperite o bună parte din cheltuielile foarte mari necesitate de diverse lucrări publice.

Uzina electrică, prima din Europa care a luminat cu electricitate străzile oraşului, a fost înfiinţată în anul 1884 de societatea engleză „International Electric Company Limited” şi înzestrată cu maşinile care au fost prezentate la expoziţia din Viena în 1883. Ulterior, a deservit şi iluminatul industrial şi casnic, iar în 1893 a fost cumpărată de oraş, capacitatea ei asigurând nevoile tuturor consumatorilor. În 1869 s-a înfiinţat „Societatea de tramvai cu cai din Timişoara” şi a fost pusă în funcţiune prima linie, care circula între actuala Piaţă a Romanilor şi Piaţa Sf. Gheorghe. Curând, a fost dat în folosinţă un al doilea tronson, între Piaţa Sf. Gheorghe şi Gara Mare. Tramvaiele au fost electrificate în 1899, lungimea reţelei ajungând la aproape 11 kilometri. Iniţial, ele au fost proprietatea unei societăţi pe acţiuni, dar în 1903 au fost răscumpărate de municipalitate şi administrate în regie proprie. În perioada interbelică s-au extins liniile de tramvai, a crescut numărul vagoanelor, s-au înfiinţat atelierele de tramvaie unde se efectuau reparaţiile generale ale acestora dar se construiau şi vagoane noi. Au fost înlocuite liniile uzate şi s-au construit altele noi, fiind aplicate ultimele inovaţii  tehnice, s-a construit un nou depou de vagoane, cel existent având deja o capacitate insuficientă pentru numărul vagoanelor existente.Pentru examinarea diferitelor materiale de exploatare s-a înfiinţat un laborator înzestrat cu mai multe aparate de precizie, de invenţie românească şi construite în ateliere proprii.

Uzinele de apă, staţia de epurare, apeductele pentru apă potabilă şi pentru apă industrială, precum şi sistemul de canalizare s-au constituit în întreprindere comunală imediat după darea lor în folosinţă, iar în anii interbelici consumul casnic de apă era măsurat cu ajutorul apometrelor, în timp ce pentru scopuri industriale, pentru stropitul străzilor şi udatul grădinilor publice se întrebuinţa apă din Bega, decantată în două bazine şi distribuită pe o reţea de conducte separată de cea a apei potabile. Această întreprindere cuprindea şi serviciul hornăritului, pentru peste 9.500 de clădiri  cu mai bine de 53.000 de hornuri în perioada interbelică. Uzina de gaz, înfiinţată în anul 1858 de „Societatea Austriacă de Gaz” din Viena, a trecut în proprietatea oraşului în 1904. În perioada interbelică avea o reţea ramificată în patru cartiere cu o lungime de 37 kilometri şi existau deja atât planuri de modernizare a acesteia, cât şi fondurile necesare.

Tot în proprietatea oraşului se afla, din 1906, fabrica de cărămidă, înfiinţată de o societate particulară  în 1896, care producea peste 4,5 milioane de cărămizi pe an, folosind cele mai moderne maşini. Între 1904 şi 1906 s-a construit abatorul orăşenesc şi în acelaşi complex se afla lăptăria comunală, prevăzută, de asemenea, cu cele mai moderne instalaţii pentru pasteurizarea laptelui şi fabricarea untului, şi fabrica de gheaţă, înfiinţată în anul 1911 ca o anexă a abatorului comunal.

Din 1937 a funcţionat aici şi o fabrică de conserve de carne, abatorul timişorean având o marcă internaţională de comercializare a produselor sale, foarte râvnită de concurenţă. În anul 1923 municipalitatea a monopolizat serviciul de pompe funebre şi a înfiinţat o fabrică de coşciuge de metal şi de lemn şi un atelier pentru fabricat respete, surplusul fiind valorificat pe piaţa din ţară. Din cele aproximtiv 1.400 de înmormântări dintr-un an, mai bine de 500 erau gratuite, pentru săraci.

În apropierea uzinei hidroelectrice, pe malul Begăi, primăria amenajase o plajă şi o baie, după toate standardele vremii, frecventate de peste 250.000 de vizitatori pe sezon, iar în parcul Scudier a construit un bazin pentru băi populare, special amenajat pentru copii, unde taxele erau foarte mici, numărul vizitatorilor ridicându-se la aproape 5.000 zilnic. Până în 1930, primăria a deţinut şi trei cinematografe, în Cetate, Fabric şi Mehala, iar pe lângă cinematografele „Capitol” şi „Apolo” au fost amenajate şi grădini de vară.

În hotarul comunei Ghizela-Şuşanoviţa, primăria Timişoarei deţinea o carieră de piatră pe care o exploata în regie proprie cu maşini şi instalaţii moderne, piatra extrasă fiind folosită în cea mai mare parte pentru pavarea străzilor din Timişoara. În 1935, producţia anuală a fost de 342.000 bucăţi de pavele, 44.300 bucăţi piatră de bordură, zeci de mii de metri cubi de piatră brută, cariera aducând municipiului un venit anual de aproximativ 3 milioane de lei.  Primăria avea, de asemenea, o gospodărie horticolă  proprie, cu un buget anual de 5 milioane de lei, care asigura materialul floricol   pentru amenajarea parcurilor comunale, şi câteva sute de hectare de pădure la Tincova-Jdioara, cumpărată cu un credit de un milion de coroane luat în 1896 de la o bancă din Budapesta, rambursabil în 50 de ani. Din exploatarea acesteia au fost asigurate şi lemnele de foc pentru populaţia săracă a oraşului.

Primăria Timişoara a construit în judeţul Caraş-Severin, la Poiana Mărului şi pe Muntele Mic, mai multe cabane în care funcţionari ai primăriei, angajaţi ai întreprinderilor municipale dar şi copii sau alţi locuitori ai oraşului îşi puteau petrece câteva zile de concediu sau vacanţă. Pensiunea „Berta”  a fost construită încă la sfârşitul secolului al XIX-lea iar în 1934 a început construirea vilei „Bistra” de la Poiana Mărului, casă de recreaţie care avea să fie inaugurată la sfârşitul lunii august 1937. Multă vreme, vila a fost cea mai importantă construcţie cu destinaţie turistică din zonă, unde, alături de salariaţii regiilor comunale, au fost cazaţi numeroşi turişti, vila având o capacitate de cazare pentru o sută de copii şi 12 camere pentru adulţi. Transportul acestora pe cei 21 de kilometri între Zăvoi şi Poiana Mărului se făcea cu trenuri forestiere care aparţineau firmei „Forestiera Lomas-Zăvoi”, cu care primăria timişoreană încheiase un contract.

Încă din 1935, la iniţiativa ing. Dr. Corneliu Miklosi, director al întreprinderii electrice a tramvaielor comunale, la Muntele Mic s-au construit mai multe obiective turistice cu utilităţi care au inclus-o printre cele mai moderne staţiuni de sporturi de iarnă din ţară. Aici au fost construite vilele „Bela Vista”, „Brădişor”, o biserică, un schit închinat Sfântului Prooroc Ilie şi a fost înălţată o cruce. O dată cu instaurarea regimului comunist, toate aceste proprietăţi ale primăriei, construite pe cheltuială proprie, au fost naţionalizate, în 1948 întregul platou al Muntelui Mic a fost îngrădit şi accesul persoanelor fizice a fost interzis. Aici s-a construit o staţie de bruiaj pentru posturile de radio „Europa liberă” şi „Vocea Americii”, zona fiind administrată în regim militar până în 1959. În anii postdecembrişti, vila „Bistra” a fost redobândită de primăria Timişoara dar lucrările de reparaţii şi reamenajare au fost abandonate înainte de a fi finalizate, motivul invocat fiind lipsa de fonduri.

Foto danielvighi.ro