TIMIȘOARA UITATĂ Orașul în mișcare în anii interbelici: câte gâște puteai duce...

TIMIȘOARA UITATĂ Orașul în mișcare în anii interbelici: câte gâște puteai duce cu tramvaiul și cine nu avea voie să meargă cu birja

1
DISTRIBUIȚI

palatul-lloyd-din-timisoara

În anii interbelici, principalul mijloc de legătură al timişorenilor cu alte localităţi era calea ferată, „Domniţa Elena” fiind principala gară a oraşului. Aceasta era un nod de întâlnire pentru linii de cale ferată de mare însemnătate economică, era haltă pentru Simplon – trenul care făcea legătura cu apusul Europei – şi punct de pornire pentru trenurile personale din zonă. De mai mică însemnătate era gara Fabric, aflată în nordul oraşului, pe unde treceau două linii mai importante, spre Bucureşti şi Lipova, dar care prelua o mare parte din traficul de mărfuri. Întreg cursul canalului Bega, de la uzina hidroelectrică până la ieşirea din oraş, era considerat port, dar cele mai multe şlepuri ancorau în dreptul fabricii de ţigări, în faţa căreia se găsea vama portului şi reprezentanţele tuturor agenţiilor de navigaţie de pe Bega.

Transportul cu autobuze, care făceau legătura cu localităţile mai apropiate sau cu cele în care nu exista cale ferată a luat un mare avânt în perioada interbelică, în oraş fiind amenajate mai multe staţii pentru aceste mijloace de transport. Între Bucureşti, Timişoara şi Arad circula, de trei ori pe săptămână, un avion de pasageri al societăţii S.R.A.T.R., iar la Timişoara era amenajat un aeroport provizoriu în Calea Aradului, pe o porţiune din câmpul de exerciţii.

Tramvaiele

În oraş, principalul mijloc de transport era tramvaiul electric, care circula pe şase linii, având drept puncte terminale gara, Fabric, Mehala şi Fratelia. În 1932, lungimea liniilor de tramvai era de peste 37 kilometri, iar viteza de circulaţie, de 9,5 km/h, ajungând în anii următori la 13 km/h. Și numărul tramvaielor crescuse considerabil în urma reclamaţiilor publicului călător, nemulţumit de vagoanele supraîncărcate. În 1935, tramvaiele timişorene au transportat aproape 14 milioane de călători, iar veniturile s-au ridicat la peste 53 de milioane de lei. Preţurile biletelor erau de minimum 4 lei şi maximum 6 lei, în funcţie de distanţa parcursă. Societatea tramvaielor comunale a fost obligată, încă de la constituire, să îşi întocmescă un regulament cu obligaţiile şi atribuţiile personalului, care trebuia aprobat de municipalitate şi care era afişat în fiecare vagon. Pentru a se asigura un transport civilizat, erau prevăzute şi obligaţii pentru călători, iar cei care nu le respectau erau sancţionaţi.

Un articol al regulamentului prevedea că „nu au voie a se urca pe vehicolele de transport în comun indivizii turmentaţi, scandalagiii, acei care nu respectă buna cuviinţă ori fac gâlceavă, tot aşa persoanele care suferă de boli epidemice ori poartă semnele vreunui morb respingător, şi în fine indivizii a căror îmbrăcăminte ar putea murdări hainele celorlalţi călători. Femeile care poartă pălării cu ace sunt datoare a acoperi vârful acelor cu mijloace potrivite de protecţie”. Nu erau acceptate în tramvaie nici obiecte murdare ori rău mirositoare, arme încărcate, coşuri cu sticle pline sau căni cu lapte, cât despre păsări, puteau fi transportate maximum două găini ori o gâscă sau o raţă, cu condiţia să nu deranjeze călătorii.


Se mai preciza în regulament că „este interzis a se face zgomot, a cânta, a scuipa pe jos sau a murdări în orice alt mod vehicolele, a deranja călătorii prin ţinută necuviincioasă sau dezordonată, a fuma în interiorul vehicolelor în care fumatul este oprit, este interzisă aruncarea pe jos a biletelor uzate, a rămăşiţelor de hârtie ori a mucurilor de ţigări, în vagoanele în care fumatul este permis”. Personalul de mişcare avea obligaţia de a-i da jos din vagoane pe cei care nu se conformau regulamentului şi de a-i amenda. Jumătate din sumele astfel încasate erau destinate asociaţiilor culturale, iar cealaltă jumătate, asociaţiilor sportive ale angajaţilor întreprinderii.

Birjele

Au apărut în această perioadă primele taximetre, mai rapide şi comode, care aparţineau unor societăţi sau persoane private. Fiecare taximetru era prevăzut cu un aparat de taxare, care stabilea plata pentru fiecare cursă. Deşi mai puţine la număr faţă de anii anteriori, birjele aveau încă numeroşi clienţi, fiind, la vremea respectivă, mult mai ieftine decât taximetrele. Ele au ieşit din circulaţie abia spre sfârşitul anilor ’50 ai secolului trecut, pe măsură ce a crescut numărul taximetrelor. Birjele nu circulau la voia întâmplării, ci în anumite condiţii, asemănătoare cu taximetrele, care erau stabilite de consiliul local. Birjarul trebuia să deţină un brevet şi, potrivit normativelor în vigoare, „nu pot obţine concesiune acele persoane în contra cărora se ridică obiecţiuni de ordin moral sau de încredere publică”, iar vizitiilor li se cerea, de asemenea, „viaţă morală cumpătată”.

Birjele, caii şi harnaşamentele  erau supravegheate în permanenţă de poliţie şi supuse unor revizii de cel puţin două ori pe an, cele defecte fiind scoase din circulaţie până când erau reparate. Birja trebuia să fie căptuşită pe dinăuntru cu piele, să aibă frâne şi două lămpi, iar pe timp de îngheţ cailor li se puneau clopoţei sau zurgălăi. Locurile de staţionare ale birjelor şi numărul maxim al acestora erau stabilite de către consiliul comunal, iar programul de funcţionare era de la 6 dimineaţa până la 9 seara între 1 martie şi 31 octombrie iar pe timpul iernii, de la 7 dimineaţa la 5 seara, cu câte o oră de pauză la prânz, pentru adăparea cailor. În afara acestui program, birjarii aveau obligaţia de a fi prezenţi la gară, cu schimbul, iar în cazul unor „primejdii publice” erau la dispoziţia poliţiei, pe timp nelimitat. Cu acceptul Prefecturii Poliţiei, birjele mai puteau lua călători din faţa unor locuri publice precum teatre, săli de bal sau concert, la tarifele obişnuite. În locurile de staţionare trebuia întreţinută o curăţenie desăvârşită. Toate gunoaiele şi mizeriile erau măturate şi cărate de acolo, iar locurile respective se stropeau cu apă din belşug şi se dezinfectau de cel puţin două ori pe zi. Birjarii aveau obligaţia de a fi la dispoziţia oricărui client, cu excepţia beţivilor, nebunilor, a celor îmbrăcaţi cu haine atât de murdare încât curăţenia birjei ar fi avut de suferit ori a celor care voiau să folosească birja pentru comiterea unei crime. Cei care sufereau de boli contagioase puteau folosi birja doar cu recomandări scrise autorizate, după care erau dezinfectate, iar transportul morţilor era interzis cu desăvârşire. Birjarii nedisciplinaţi, beţi, cu îmbrăcăminte necuviincioasă, care făceau „în loc public larmă conturbatoare”, chinuiau caii ori se purtau cu clienţii „în mod necuviincios sau jignitor”, erau, la rândul lor, pedepsiţi. Ei aveau, de asemenea, obligaţia de a merge pe cel mai scurt traseu şi de a nu depăşi tariful de transport, care trebuia „să fie atârnat la un loc bătător la ochi”.

Foto: forum.druckeria.ro

1 COMENTARIU

  1. STIU CA MAI EXISTA UN TRAMVAI HISTORIC, OARE DE CE O BIRJE DE LA MUZEU NU SE POATE PUNE IN PIATA UNIRII, SA-SI FACA TURISTII POZE CU BIRJARUL CARE-AR PUTEA AVEA GRIJA UNUI CAL. MARE PUTERE AR DEMONSTRA PRIMARUL CARE AR INDRAZNI SA DESFIINTEZE O TERASA (si asa sant mult prea multe) PENTRU TRADITIE SI HISTORIA UNEI CAPITALE CULTURALE EUROPENE. DE TREI ORI APLAUZE PENTRU ASA DECIZIE INTELEAPTA IN PRIMARIE.

LĂSAȚI UN MESAJ

Introdu rezultatul corect * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.