Și uite așa începe: prima dată, probabil, e ceva neînsemnat, o greșeală micuță, care, îți spui tu, nu o să schimbe lumea dacă se află. Și, la urma urmei, cui îi pasă de asta, că toți o fac oricum. Toți se descurcă, doar n-oi fi tu singura fraieră care să plictisească lumea cu corectitudine. Și te faci mare. Vrei să stai în fața catedrei, să crești viitorul țării. Problema e că trebuie să treci de un examen. Și deodată ești prinsă copiind, rușinos, așa cum ar păți-o o puștoiacă de-a 8-a, dilentată. Iar asta chiar că poate schimba lumea, dar în mai rău, și nu neapărat pe a ta.
Ce învățăm din veștile că o soție de șef în inspectoratul școlar a copiat la examenul de titularizare? Mai aflăm ceva nou despre cultura furtului în România? Ne mai dezamăgește asta sau nu mai simțim nimic? În țara în care cazurile când un polițist refuză șpaga devin știri de presă, deci motive de mirare, de curiozitate, funcționează mai des varianta a doua.
Însă, pe termen lung, o astfel de întâmplare este mult mai periculoasă. Și asta pentru că distruge mai multe lumi, deodată.
Primii care învață lecția sunt copiii. Ei decid, astfel, că dascălul lor nu merită respectul cuvenit unui educator. Că e destul să te măriți bine și totul va fi în ordine, indiferent dacă realitatea e sau nu așa. Copiii și noi, adulții, asimilăm ce e pus pe tavă în spațiul public, iar cazul profei prinsă cu copiuța îi îndreptățește pe elevi să considere că umilința, pusă sau nu pe youtube, este singura cale de comunicare cu dascălii lor.
Morala acestei întâmplări este însă mult mai profundă. Învățăm că oamenii cândva motoare ale evoluției umane au trecut, în secolul prostirii generale în România, pe “partea întunecată” și nu ascund asta. Puținii dintre ei care nu au uitat pentru ce au intrat în învățământ sunt o specie rară. Dovadă că elevii au înțeles că a fost rupt contractul social dintre ei și învățătorii lor este faptul că nu mai văd graffitti-uri de genul “Fuck school”, cum scriam noi pe vremuri. Asta pentru că trebuie să recunoști existența unei autorități ca să o contești, trebuie ca “dușmanul” să existe. Astăzi însă, copiii lasă cu tristețe săbiile lor de lemn jos – nici măcar morile de vânt nu-i mai împiedică să se prăbușească în prăpastia indiferentă a nimicului.
